spyked bricks in the wall

jurnal de călătorie: suedia

În urmă cu câteva săptămâni am avut atât ocazia cât și timpul liber de a pleca într-o scurtă — ceva mai scurtă decât mi-aș fi dorit — călătorie în anumite părți ale Scandinaviei, mai exact într-un oraș din partea sud-estică (Östergötland) a Suediei, Linköping. Mi-am petrecut timpul de acolo după cum urmează: prima și ultima zi au fost rezervate drumului efectiv România-Suedia și invers, în a doua și penultima zi m-am plimbat prin oraș și am văzut un meci de hochei, în a treia zi am fost într-o scurtă excursie în Stockholm, iar în a patra zi am vizitat muzeul aviatic din Linköping.

Primul contact cu Suedia l-am avut în aeroportul Arlanda, care-i un fel de Otopeni de-al lor, chit că mult mai mare. Mi-am petrecut astfel prima după-amiază plimbându-mă prin dânsul, care-i mai degrabă un aeroport-gară-autogară din care se poate călători bănuiesc în toată țara. Lângă gară, unde am așteptat trenul către Linköping, se găsesc mai toate restaurantele și barurile din Arlanda, inclusiv eternul și fascinantul McDonald’s, care-i la fel ca cel din România din toate punctele de vedere cu excepția prețurilor, în principiu de două-trei ori mai mari. Raportul se aplică în privința majorității localurilor din Suedia, o masă decentă învârtindu-se în jurul a o sută de coroane (cam 15$), asta atunci când nu sare la dublu sau peste.

Trecând peste șocul noutății de a fi într-o țară în care toată lumea vorbește o limbă complet străină [i], am reușit să îi conving pe vânzători/controlori să mă abordeze în engleză, ceea ce nu-i impresionant având în vedere că Suedia e americanofilă de fel. Aparent pe căile lor ferate circulă două tipuri de garnituri, din care unele mai vechi, care seamănă izbitor de mult cu cele ale CFR-ului inclusiv în ceea ce privește igiena vagoanelor — ok, cele din Suedia sunt o idee mai curate totuși.

În continuare o să iau la bani mărunți cele două locuri importante văzute în Suedia, anume orașul Linköping și capitala Suediei, împreună cu tot ce am putut să admir printr-însele.

linköping

Linköping-ul e un oraș o idee mai mare decât, să zicem, Piatra Neamț în ceea ce privește numărul de locuitori, însă semnificativ mai întins ca suprafață. El de fapt e format din regiuni destul de mici, despărțite prin păduri — cam totul e despărțit de tot prin pădure pe acolo; de altfel primul lucru pe care l-am văzut înainte de a ateriza în Arlanda a fost multă, foarte multă pădure, întinsă cât vedeam cu ochii atunci când mă uitam înspre vest, în est aflându-se Marea Baltică și (pen)insulele care compun Stockholm-ul. Arhitectura orașului nu oferă nimic extraordinar, cu excepția catedralei, construită în stil gotic sau ceva de genul. Singurul monument istoric vechi pe care l-am mai văzut a fost o piatră cu un text scris într-un alfabet runic. În rest centrul vechi, Gamla Linköping, e un sat pavat cu pietre peste care se întind două-trei case, situat la intersecția între centru și campusul universitar.

Apropo de campus, orașul are o universitate relativ cunoscută, care are, ca orice universitate care se respectă, diverse grupuri-grupulețe-societăți-cluburi, printre care se numără și Lysator, pe care e găzduit printre altele un server de MUD binecunoscut și pe care a fost găzduit și primul server web din Suedia. Campusul e evident mult mai îngrijit decât orice aș visa eu să văd în următorii zece-douăzeci de ani în Politehnică, iar strada principală e amenajată în mod special pentru circulatul cu bicicleta, cam cum am auzit că e și în Amsterdam, așa. Universitatea e legată de zona companiilor de profil tehnic printr-o stradă care poartă numele de Teknikringen. Cel mai răsărit nume pe care l-am văzut în zona asta a fost Ericsson, deși există și alte companii cunoscute care au sedii în oraș — de exemplu Opera.

Dacă transportul pe jos și cu bicicleta e organizat pe mai toate aleile și drumurile pietonale posibile, cel cu automobile și autobuz se situează doar pe câteva străzi principale din oraș, care din fericire trec și prin centru. N-am văzut în nici una din zile trafic intens — deși probabil că se mai ivesc situații de genul în zilele de sărbătoare –, cu atât mai mult cu cât programul autobuzelor e strict și caută să se sincronizeze cu trenurile și restul mijloacelor de transport interurban. Toată infrastructura de transport din Östergötland (și probabil din tot restul Suediei) e informatizată, însă pare a fi organizată în așa fel încât să pună bețe în roate uneori, ca și alte câteva aspecte ale orașului. De exemplu am ajuns la orele 23 în Linköping, iar ultimul autobuz circula cam în jurul orei respective; bănuiesc de asemenea că ar fi fost cam dur să bat jumătate din oraș pe jos după douăsprezece ore de călătorie. Restaurantele se închid și ele în jurul orei zece seara, cu excepția fast food-urilor à la Burger King, fapt ce iar e dur, având în vedere că meciul de hochei de luni s-a încheiat la nouă, iar stadionul e la cinci minute de gară, care nu se găsește tocmai în centrul orașului. Asta mi se pare însă mai degrabă o cutumă specifică orașelor mici din Europa, mai puțin a culturii nordice sau vest-europene.

Cel mai interesant lucru de văzut în Linköping e fără dubii muzeul aviatic, care nu se întinde pe o suprafață neapărat mare, însă e plin de informații referitoare la istoria aviatică a Suediei. Se începe ușor cu avioane produse la începutul anilor 1900 de ceea ce urma să devină compania de avioane suedeză [ii] și cu vehicule cumpărate atât de la englezi cât și de la germani. Faptul amuzant e că lista avioanelor importate e continuată inclusiv în perioada WWII, ceea ce sugerează cumva poziția Suediei față de cele două tabere din timpul războiului. În fine, un întreg subsol e rezervat cazului dispariției unui DC-3, unde sunt prezentate toate detaliile posibile și imposibile legate de avionul căzut în Marea Baltică. Unul din hangare prezintă istoria Suediei în perioada Războiului Rece, începând cu un simulator de radar și trecând prin etapele ’60-’70-’80, ilustrând inclusiv aspectul apartamentului suedez mediu — că altfel n-ar avea cum să fie — din perioadele respective.

stockholm

Stockholm-ul în caz că nu știți e orașul ăla cu sindromul și cu reședința regală, fiind în același timp capitala țării. Când zic că am vizitat Stockholm-ul, mă refer de fapt la centrul orașului — deși am văzut un pic din zona metropolitană la întoarcerea spre Arlanda –, din care nu pot să zic că am văzut tot, deși zona nu acoperă o suprafață foarte mare. Norocul meu a fost că am prins o vreme superbă, fenomen care am auzit că e destul de rar în Suedia în luna septembrie, când media temperaturii e pe undeva în jurul a cincisprezece grade Celsius. Ghinionul meu a fost că am picat în oraș fix sâmbătă, când orașul gemea a blonzi care au ieșit la aer cu cățel și purcel. În plus oamenii păreau a sărbători ceva [iii], pentru că spre după-amiază a început un fel de maraton care se întindea pe tot centrul.

Din lucrurile interesante din Stockholm am avut timp să văd doar două: Muzeul Național de Artă și centrul vechi al orașului. Cel dintâi mi s-a părut că nu poate fi vizitat într-o singură zi, în primul rând din cauza cantității considerabile de informație și în al doilea rând pentru că țăranul mediu abia venit la oraș nu are nici atenția și nici răbdarea atât de bune încât să poată digera măcar jumătate din material ca lumea. Muzeul pornește cu arta modernă, mai exact cu o mișcare mai mult sau mai puțin de rahat căreia i se zice „slow art” [iv] și continuă cu realizări glorioase ale socialismului suedez, printre care se regăsesc aspiratoarele Electrolux și laptop-urile cărora ei le ziceau altfel, sau cam așa ceva; a, și o sculptură a unui vagin, în toată splendoarea sa. Chestiile IKEA-ish nici nu merită menționate, erau oarecum redundante.

Pictura e evident cea mai impresionantă din tot muzeul. Pe de o parte secțiunea cu lumini și umbre are câteva tablouri foarte faine, fie că-i vorba de scene din viața rurală sau de peisaje. Pe de altă parte cam jumătate din etaj e dedicată tablourilor clasice, care variază de la lucrări baroce cu regi și regine ale Suediei [v] la opere renascentiste fie cu pornografie infantilă, fie cu gagici grase și hidoase expunându-și sâni și funduri, pentru că de ce nu. Noroc cu tabloul Zoei Ghica — „moldavian princess” cică — care mai echilibrează peisajul oleacă, în ciuda faptului că nu-i nici blondă și nici sânii nu-i sunt la vedere [vi].

A doua parte a zilei mi-am petrecut-o, după cum spuneam mai sus, în Stockholm-ul vechi, Gamla stan. Stilul urbanistic al zonei nu diferă foarte tare de cel al orașelor medievale europene, iar cafenelele și magazinele cu chestii nu îl fac cu mult diferit de Lipscaniul nostru — deși canalul oferă un peisaj cu totul diferit față de Dâmbovița. Marele meu noroc a fost acela că am reușit să prind un concert de fanfară în fața Muzeului Nobel; orchestra pare să fi fost într-un mood destul de jazzy-bluesy, fiindcă au băgat Soul Bossa Nova al lui Quincy Jones și un medley format din melodii de-ale lui Clapton, pe care le-am ascultat cu mare plăcere.

avslutningsvis

Adică „în concluzie”, dacă poate fi vorba de așa ceva. Destul de multe aspecte ale civilizației suedeze ar merita discutate, însă cred că nu am ajuns la o înțelegere atât de bună a oamenilor și a țării încât să mă pot exprima, motiv pentru care îi las pe ăi mai cunoscători să discute. De exemplu vânzarea de alcool e controlată de stat, lucru valabil și pentru valoarea coroanei suedeze în raport cu alte valute, fapt ce face din Suedia un stat nu comunist, dar nici prea departe. La fel ca în alte state din Europa à civilizată, oamenii nu se calcă absolut deloc pe bombee, însă consecința acestui fapt e aceea că eu am purtat discuții mai lungi de două minute cu cetățeni de orice altă naționalitate înafară de suedeză.

A, și să vă povestesc cum e cu toată muzica suedeză despre care am scris pe blog. Nu am auzit-o nicăieri prin Suedia, ceea ce înseamnă că trebuie să fi fost difuzată prin locurile greșite, ori ei chiar ascultă doar tâmpenii care au sens după o doză bună de ecstasy. Opeth avuseseră un concert în Stockholm cu o zi înainte să ajung în zonă și în Linköping urmează să fie un festival de jazz/blues săptămâna asta. În rest toate bune și frumoase, oi povesti mai multe data viitoare.

1. Dacă aduci un francez sau un spaniol în România, mai reușește să prindă unul-două cuvinte, dar suedeza e practic indescifrabilă pentru un român. Cea scrisă e evident mai ușor de prins; mi-am dat seama repede că nästa e un „next” de-al lor, iar vocea înregistrată din tren vorbea destul de răspicat, cât să înțeleagă și unul care abia a auzit limba. [↩]
2. Cunoscută astăzi sub numele de Saab. [↩]
3. Nu știu dacă venirea pe tron a actualului rege are vreo semnificație specială sau dacă cetățenii doar se bucurau de ziua însorită. [↩]
4. Mai puțin de rahat pentru că unele din exponate păreau chiar reușite. Foarte căcăcioasă deoarece pleacă de la premisa proastă că procesul de creație e pe atât de important pe cât e și rezultatul final în sine. Să-mi fie scuzată ieșirea, însă e de o prostie cruntă să spui că o lucrare făcută prin mișcări repetitive într-un an de lucru e cumva superioară fix aceleiași lucrări produse de o mașinărie în câteva ore sau eventual secunde. Da, muzica făcută pe calculator e și ea artă, tehnologia la rândul ei e artă, tot ceea ce stârnește o emoție de vreun fel e și cu asta basta. Acum vorba englezului, „kill yourself or get over it”. Snobilor. [↩]
5. Și dânșii/dânsele în toată splendoarea lor, că doar au avut ditamai imperiul și aur și toate cele. Deci na, ai lor se lăudau cu „valoarea lor” prin anii 1600, pe când ai noștri cu vreo patru sute de ani mai târziu. Deci cam pe-atât mai avem. [↩]
6. Un anume domn Adrian Irvin Rozei ne oferă și o istorie a prințesei și explică legăturile dintre dânsa și tabloul ajuns la Stockholm. [↩]