spyked bricks in the wall

de amorul artei.

[ … sau pe undeva pe-acolo. [i] ]

Nu știu cum vine asta, dar orice om – iar aici mă refer la toate stereotipurile de oameni, de la Ilie Moromete până la Blaise Pascal – are în viața sa momente când dă peste o plictiseală nu așa de cruntă încât să bage creierul în letargie, dar destul de intensă încât determină subiectul să se gândească la câte și mai câte și să scoată pe gură, pix sau ce altă metodă o avea el tot felul de idei năstrușnice, cam cum e și aia cu trestia – vorba aia, să conceapă programatorii un limbaj care-ți poartă numele nu-i tocmai lucru mic.

Ei, și uite așa mă gândeam și eu că, uite, ființa umană nu poate exista fără artă și că arta e de fapt un lucru fundamental din punct de vedere antropic mult mai mult decât ne place nouă să credem: adică da, domeniul ăsta poate fi luat drept o chestie pe care o punem în sfere înalte, idealizând până ne cad urechile, sau dimpotrivă, putem să ne întoarcem la sensul inițial al cuvântului și să considerăm, spre exemplu, că circuitele electronice integrate pe scară largă – sau orice bucată de tehnologie la nivelul așa-zis „state of the art”, cum i-ar spune americanul –  sunt forme de artă. Și sunt, iar eu am dreptate, oricât ați încerca voi să mă contraziceți. Cu ce sunt eu de vină dacă simțămintele intime ale electroniștilor sunt afectate de alte treburi; știe el Randall ce știe. Dar să ne facem înțeleși, Cărtărescu tot bullshit mi se pare.

Dar am divagat. Pe lângă atâtea gânduri și frământări, am și consumat câte ceva zilele astea. Și cum sarmalele-s mai bune cu smântână și vita-i mai faină cu sos de stridii, așa nici eu n-am putut să gust doar un fel.

Încep prin a spune că mi s-a făcut o poftă nebună de bătrânul joc plin de bug-uri Star Wars Knights of The Old Republic, dintr-un motiv pe care îl veți citi mai jos un pic. Chiar și așa, îl joc pe bucăți din lipsă de timp, așa că până în toamnă poate reușesc să reiau și KOTOR2. În orice caz, jocul e demn de savurat până în pânzele albe.

La capitolul muzică avem așa:

• În urma scurtei – dar plinei de semnificație – mele idile cu Animusic am ajuns să mă interesez mai mult de lucrarea de vază  – Pictures at An Exhibition – a domnului Modest Mussorgsky, un nene gras și plin de inspirațiune pentru vremea lui, fiindcă să fiu al naibii de nu ori mi se pare, ori muzica lui chiar sună a rock progresiv (lucrurile stau de fapt exact pe dos). Și așa am reascultat și varianta cântată de Emerson Lake and Palmer și alte câteva interpretări, din care unele mai jazzy.
• Black Sabbath – Born Again: albumul ăsta reprezintă o bucată interesantă și oleacă neobișnuită din istoria Blec Sabaților. La fel ca și Never Say Die (care, pur întâmplător, e unul din preferatele mele), Born Again se arată a fi atât de „unpolished” încât e o plăcere să-l asculți. Cu atât mai mult cu cât e cu Ian Gillan la voce, iar omul n-are nici în clin nici în mânecă cu ocultismul; mai puțin pe Disturbing The Priest. Mai puțin pe asta și pe coperta albumului, care l-a făcut pe domnul sus-menționat să verse ceva suc gastric la privirea ei.
• Alte muzici interesante: ceva Jean Michel Jarre (Oxygene și Chronologie – dar știați oricum că JMJ e fain, nu?) și albumul The Guitar as An Orchestra (volumul I, momentan singurul din serie) al lui Adrian Belew. Așa ceva nu-i de ratat, mai ales dacă sunteți fani King Crimson, albumul prezentând un grad mare de ciudățenie pe secundă.

Ce am mai (re)văzut – și auzit, dar în principal văzut, din motive obiective:

• Seria Star Wars, de data asta în ordinea invers cronologică a lansării trilogiilor; adică de la I la VI. Una peste alta, n-ar fi rău din partea lui Lucas să lanseze o a treia trilogie, dar doar dacă e fără Ewoks și Gungani.
• Solyaris și Stalker, ambele regizate de vecinul nostru Andrei Tarkovsky. Ceea ce m-a impresionat la primul e că, deși efectele speciale tind undeva spre zero (vorbim totuși despre un film realizat în mare parte în Uniunea Sovietică, într-o perioadă în care americanii se chinuiau – cam fără succes – să se trezească din mahmureala LSD-ului și a ierbii), filmul face totuși 100% parte din genul science fiction, fiind o producție care după gustul meu are o poveste ceva mai bună decât 2001: A Space Odyssey (I’m sorry Stan, I’m afraid I can’t do that). Cât despre Stalker, se pot face dezbateri mai mult sau mai puțin filosofice pe seama lui, pe deasupra fiind unul din filmele alea care te țin în suspans mai mult prin lipsa acțiunii intense decât prin sânge sau picioare tăiate. Sau poate doar mi s-a părut, cine știe.
• Kill Bill, ambele părți. Singura nelămurire cu care am rămas e cea referitoare la faptul că Tarantino are în planuri lansarea unui al treilea film, cu Uma de data asta în rolul babei cu mitraliera katana. Nelămurirea constă în faptul că, totuși, Bill e mort sub o formă și/sau alta [ii].

Despre cărți mai nimic, înafară de OSC-ul lui Silberschatz – care clar nu-și are locul în articolul ăsta – și o tentativă, momentan complet eșuată, de a citi ceva carte cu roșcate și cu negri, cultură generală de liceu lipsă, la vremea respectivă fiind prea preocupat cu pinc floiț.

[i] – În caz că cititorul nu vrea nici în ruptul capului să accepte o parte din subiectele de aici ca fiind artă.

[ii] – … și dacă acum aproape un an ar fi fost posibilă învierea lui cumva, printr-o minune, acum e limpede ca apa Arieșului într-o zi senină că nu se mai poate; în mare parte din cauza faptului că excentricul (heck, that’s one of the main things about that guy) David Carradine a dat ortul vara trecută din cauză de asfixiere a boașelor și a gâtului simultan, un mod destul de plăcut de a muri – pentru Carradine, zic.