spyked bricks in the wall

oi fi eu prost,

dar nu m-am lăudat niciodată cu asta.

Ca un viitor absolvent de liceu ce mă aflu, am luat astăzi parte la o aşa-zisă prezentare a ofertei educaţionale a unei universităţi dinafară (al cărei nume nu mi-l amintesc, ceva legat de finanţe). Doi reprezentanţi străini ai institutiei respective plus un absolvent român şi-au făcut prezenţa în amfiteatru, după care românaşul nostru a început prin sondaj să întrebe cine ce vrea să facă. Ajungând la banca în care stăteam eu şi nişte colegi am primit o întrebare ca o palmă peste faţă: „Voi nu vreţi să faceţi nimic, nu?”. Să-mi fie cu iertare, un răspuns corect la această întrebare ar fi fost: „Dar nevasta ta ce face, mă mai caută?”. M-am abţinut, normal.

Mă enervează atitudinea unor – dar vai! – intelectuali cu aere de superioritate. Domniile lor au venit să îşi prezinte produsul (al naibii de scump, dar să spunem că asta e o altă mâncare de peşte), nu să mă întrebe la ce facultate vreau „să aplic” (termen incorect folosit, domnule! Simplul fapt că ai urmat facultatea înafara ţării nu îţi dă dreptul să îţi uiţi limba. „to apply” != „a aplica”). Trecând peste asta, mi-e silă să aud discursuri în care se repetă la nesfârşit gargară de genul „totul depinde de tine, nu de altcineva” (putea măcar să îmi spună o noutate) şi alte bla-bla-uri despre ceea ce trebuie „să învăţ”. Dacă era inspirat îşi dădea seama că învăţatul are loc cel târziu în liceu; în învăţământul superior se foloseşte termenul „a studia” (nu, nu au acelaşi sens).

Deci prefer să nu „aplic” la vreo universitate de la vest de Tisa. Rămân în Românica mea, împreună cu încuiaţii ăştia comunişti.