spyked bricks in the wall

opeth – ghost reveries (2005)

Se poate spune într-o anumită măsură că am dezvoltat un fetiș pentru rock-ul suedez [i]. Nu știu să spun cu exactitate dacă muzica suedeză (sau aia nordică în general) e multă și bună – ideile pur subiective mă fac să spun că da – sau doar multă, dar din mulțimea asta s-a întâmplat, din pură întâmplare și nu altfel, să ignor numele de Opeth până de curând.

Componența Opeth a variat destul de mult de la data formării (anul 1990, mai precis) până în prezent. În tot intervalul ăsta, principalul mușchi creativ din spatele formației a rămas și rămâne Mikael Åkerfeldt, acesta jucând rolul de gurist borâtor, gurist melodic și chitară întâi. Pe Ghost Reveries, alături de el au activat Peter Lindgren la chitara a doua, Per Wiberg la tot ceea ce înseamnă clapă și Martin Mendez și Martin Lopez în cadrul secțiunii ritmice, mai exact bass și respectiv baterie. Și deși după nume o parte din membri numai suedezi nu par, Opeții s-au format în Stockholm și nu în altă parte, ceea ce-i face să fie o trupă suedeză.

Înainte să trecem la Ghost Reveries, să disecăm pe scurt evoluția stilistică a trupei, fiindcă asta mi se pare că îi scoate mult în evidență față de alții. Opeth a început ca un proiect death metal serios, împletit doar pe alocuri cu pasaje melodice de chitară acustică. Ăsta s-ar putea spune că e stilul de bază, iar secțiunea ritmică și growl-urile lui Åkerfeldt își fac treaba de minune aici. Pe parcurs, părțile melodice (și de voce curată, unde din nou, Åkerfeldt se descurcă impecabil) au început să capete pregnanță și o atenție aparte în melodiile lor, punctul culminant fiind anul 2003, marcat de Damnation.

Albumul în cauză ar trebui probabil tratat într-un articol separat, dar ajunge pentru moment să spun că e un album complet melodic și încă ceva pe deasupra. Acel ceva e un progresiv vizibil (adică ascultabil) de la o poștă, mai exact o varză de blues, jazz și alte ritmuri și sunete. Stilul respectiv, deși nu strică nici de departe marca sonoră specifică Opeth, adaugă ceva în plus pe Damnation și albumele următoare, inclusiv pe Ghost Reveries-ul care urmează fix după, acesta fiind probabil motivul pentru care l-am ales ca victimă a articolului meu [ii].

Revenind la albumul nostru, Ghost Reveries are în spate un concept, ca multe din albumele Opeth. Pe principiul „să moară mama”, eul liric are totuși pusă în cârcă o parte legată de niște fapte propriu-zise, mai exact acelea ce țin de uciderea propriei mame. În rest, majoritatea melodiilor tratează frământările, în mare parte interioare, ale personajului pus față în față cu fapta comisă. Și pentru a încuraja o atmosferă mai sumbră, referințele către draci și satane sunt prezente la fiecare pas, în unele melodii mai mult decât în altele.

Din punct de vedere al instrumentației, compoziției și aranjamentului, albumul se prezintă fix cum am descris mai sus. Pe de o parte avem parte de un stil brutal alternat cu pasaje melodice, pus în evidență de melodia cea dintâi, Ghost of Perdition, sau de cea de-a doua, The Baying of the Hounds, sau de Harlequin Forest într-o anumită măsură, sau de ce nu de The Grand Conjuration, care, în treacăt fie spus, a devenit și single. Pe de altă parte, tot The Grand Conjuration trece prin câteva pasaje (în speță secțiunile de chitară solo) pur progresive. Și influențele blues se pot observa destul de clar, pe solo-ul de pe Beneath The Mire sau pe Hours of Wealth, unde alături de un solo superb, Åkerfeldt scuipă o bucată vocală foarte faină, acompaniată de clapă. În rest, Atonement are un iz ce dă înspre oriental, iar Isolation Years încheie albumul într-un stil foarte asemănător cu cel al melodiilor de pe Damnation.

Una peste alta și toate peste toate cele, punând într-o grămadă cuvintele de mai sus ne putem rezuma la a spune că deși e pe alocuri relativ greu de digerat pentru cei neobișnuiți cu grohăieli, Ghost Reveries nu reușește să plictisească. Sigur, dacă sunteți în căutare de vreun pasaj marcat de stări și dispoziții pozitive, cu siguranță nu îl veți găsi aici. Altfel, albumul este unul excelent și dacă nu vă duceți măcar pe youtube să încercați câteva din melodiile menționate mai sus, atunci se cheamă că nu știți ce pierdeți.

1. Fiindcă tot suntem la capitolul ăsta, permiteți-mi să înșir o listă cu materiale de proveniență suedeză tratate aici, într-o ordine oarecare: catch thirty-three, road salt one, destined solitaire, remedy lane, space revolver. [↩]
2. În principiu am ales să îi fac review fiindcă m-a marcat mai mult decât restul chestiilor pe care le-au scos. [↩]