breviar istoric arm
duminică, 8 iul. 2012, 16:26
În cadrul unui articol trecut spre sfârșit povesteam despre cum ARM pot fi deja considerați un adversar serios al Intel și un candidat pe piața calculatoarelor de performanță medie [i]. Din acest motiv și în virtutea faptului că tot m-am apucat să întorc pe toate părțile diverse microarhitecturi, n-ar fi o idee rea să pun pe foaie un scurt istoric ARM. Problema stă în faptul că nu sunt foarte familiar cu istoria companiei – deși de vreo douăsprezece luni încoace programez mai des pe ARM decât pe x86 -, motiv pentru care vă invit să ne documentăm împreună.
În primul rând trebuie menționat că ARM și Intel vând două lucruri fundamental diferite. În timp ce Intel este o companie producătoare de hardware, la fel ca IBM, AMD, Texas Instruments sau Samsung Semiconductor, ARM produc doar proprietate intelectuală, cu toate implicațiile acestui fapt. Asta înseamnă de exemplu că în timp ce Intel fac și cercetări legate de micșorarea tranzistoarelor (încă de la începuturi), ARM se axează pe eficiența design-ului, lăsând aspectele pur tehnologice la latitudinea producătorilor.
Istoria ARM își are rădăcinile în cadrul unei companii pe nume Acorn Computers, al cărei procesor Acorn RISC Machine (ARM1) a fost lansat cândva în prima jumătate a anilor 1980. Procesoarele ARM au fost gândite astfel încât să aibă un design „hardwired”, adică fără microinstrucțiuni, și în plus cei care au conceput arhitectura au mers din start pe ideea că o să aibă lungimea cuvântului de 32 de biți. Cu toate astea primul procesor care a ieșit efectiv pe piață a fost ARM2, care era format din doar în jur de treizeci de mii de tranzistoare. Și se pare că zisul procesor avea performanțe comparabile cu ale unui 80286 la un consum mai mic de putere. (mai mult…)
- Apple au anunțat deja că vor vinde Macbook-uri bazate pe ARM. [↩]
când dăunează clasificarea
sâmbătă, 30 iun. 2012, 16:53
Titlul reprezintă în același timp o întrebare și un răspuns; e întrebare în sensul că formulează o problemă – chit că problema în sine pune în evidență unele non-probleme -, lăsând în același timp loc unui răspuns. Nu cred că e foarte greu să înțelegem ce e clasificarea: considerăm o mulțime de obiecte având fiecare anumite proprietăți, iar pe baza proprietăților ne apucăm să organizăm obiectele în submulțimi, uneori disjuncte și alteori ba.
Clasificarea e o unealtă foarte utilă minții umane, pentru că ia proprietăți posibil chiar continue – cum ar fi de exemplu intervalul tuturor frecvențelor câmpului electromagnetic – și le discretizează, împărțindu-le într-un număr de categorii (eu le voi numi totuși clase pe parcursul textului) distincte, ușor digerabile de către persoana medie – de exemplu undele electromagnetice pot fi detectabile sau nu de ochiul uman, iar cele detectabile se împart în culori fundamentale. Știința calculatoarelor relevă cel puțin două situații folosind clasificarea. Una din ele e modelul programării orientate pe obiecte, unde orice este un obiect iar fiecare obiect aparține unei clase, iar cealaltă e învățarea automată, ai cărei algoritmi se ocupă deseori cu împărțirea pe căprării.
Totuși clasificarea poate fi dăunătoare intelectului în anumite cazuri. Un caz este acela în care dânsa duce la suprageneralizări, chestie care se întâmplă mai des decât ne-am aștepta, pentru că nimeni nu are cum să cunoască toate aspectele fiecărui domeniu în cel mai mic detaliu, iar aici învățarea inductivă eșuează groaznic. Un alt aspect ține strict de psihologia indivizilor sau uneori a maselor, psihologie care tinde să se opună schimbării de paradigmă, ajungându-se astfel la situații aberante cum ar fi judecarea persoanelor după orientarea lor sexuală într-un context în care aceasta e lipsită de relevanță. (mai mult…)
mediul de programe unix: descrieri, exemple.
duminică, 24 iun. 2012, 17:32
Un aspect pe care l-am omis când am analizat interacțiunea cu calculatoarele ca act de comunicare este acela că modul text are și el interfețele lui pseudo-grafice. Astfel pentru a distinge între linia de comandă și interfețele text folosim sintagma „Text-User Interface” sau TUI. Acestea sunt prezente în lumea calculatoarelor încă de la începuturile acesteia, fiind incluse și în DOS și Windows {1,2,3}.0 [i], având însă un grad mare de răspândire în lumea *nix.
Povestea pleacă de la faptul că la un moment dat a existat nevoia ca terminalele virtuale să fie independente de mașina fizică pe care rulează. Astfel au apărut bibliotecile terminfo și termcap, peste care au fost dezvoltate curses și mai apoi ncurses. Ultimele două au un API care îl ajută pe programator să aranjeze textul și să deseneze chestii cum dorește dânsul, dând astfel naștere unei interfețe care să fie mai intuitivă pentru utilizator decât CLI-ul.
Ceea ce mulți utilizatori Unix [ii] nu știu sau nu vor să știe e că traiul zilnic poate fi dus la fel de bine înafara modului grafic, ceea ce e mai ales util în cazul în care nu vrem să fim deranjați de chestii frumos colorate. Prin urmare vom purcede la a face o listă a programele de bază care alcătuiesc sau pot alcătui după pofte și nevoi mediul zilnic al unui utilizator Unix – cu mențiunea că unele din ele s-ar putea să fie disponibile decât pe GNU/Linux, din motivul că utilizatorii de BSD sunt probabil prea preocupați să-și miroasă bășinile pentru a le porta; glumesc, dar adevărul e pe undeva prin zonă. (mai mult…)
- Care-i de fapt un TUI foarte împopoțonat și cu suport mai bun pentru mouse. [↩]
- Adică inclusiv de Linux, chiar dacă Linux e prin definiție „not Unix”. [↩]
statutul științei în societate
Ars Technica au publicat recent un articol intitulat „Compared to other groups, conservatives have least confidence in science”. Autorul abordează astfel o cvasi-problemă ridicată de un sondaj – adicătelea de un studiu – care își propune să determine încrederea populației, în particular a politicienilor (din Statele Unite, bănuiesc), în știință.
Există două probleme cu această abordare. Prima problemă e legată de faptul că studiul își propune să coreleze orientarea politică cu încrederea în știință, presupunând că există o măsură concretă a acesteia din urmă. Sigur, rezultatele arată că conservatorii au mai puțină încredere în știință, fapt care nu-i deloc surprinzător. Pe de o parte Partidul Republican – care din câte înțeleg aderă la un soi de ideologie conservatoare – e format în mare parte din indivizi care consideră că Universul a fost creat de un moș bărbos din ceruri. Pe de altă parte e treaba conservatorilor să fie preocupați de „valorile tradiționale”, n-are de ce să-i intereseze pe ei știința și alte tâmpenii.
Concluzionând pe marginea primei probleme a abordării ușor confuze a studiului, nu îmi dau seama ce interes politic ar avea partidele conservatoare să susțină știința. În cazul găinilor sferice aflate în vid e clar că conservatorismul se opune progresului științific (sau din alte domenii) și susține traiul așa cum era el pe vremea străbunilor noștri. Iar dacă în cazul real se întâmplă să mai fie și conservatori care susțin idei științifice, atunci toate bune și frumoase. (mai mult…)