sâmbătă, 7 iul. 2012, 16:21
Ars Technica au publicat recent un articol intitulat „Compared to other groups, conservatives have least confidence in science”. Autorul abordează astfel o cvasi-problemă ridicată de un sondaj – adicătelea de un studiu – care își propune să determine încrederea populației, în particular a politicienilor (din Statele Unite, bănuiesc), în știință.
Există două probleme cu această abordare. Prima problemă e legată de faptul că studiul își propune să coreleze orientarea politică cu încrederea în știință, presupunând că există o măsură concretă a acesteia din urmă. Sigur, rezultatele arată că conservatorii au mai puțină încredere în știință, fapt care nu-i deloc surprinzător. Pe de o parte Partidul Republican – care din câte înțeleg aderă la un soi de ideologie conservatoare – e format în mare parte din indivizi care consideră că Universul a fost creat de un moș bărbos din ceruri. Pe de altă parte e treaba conservatorilor să fie preocupați de „valorile tradiționale”, n-are de ce să-i intereseze pe ei știința și alte tâmpenii.
Concluzionând pe marginea primei probleme a abordării ușor confuze a studiului, nu îmi dau seama ce interes politic ar avea partidele conservatoare să susțină știința. În cazul găinilor sferice aflate în vid e clar că conservatorismul se opune progresului științific (sau din alte domenii) și susține traiul așa cum era el pe vremea străbunilor noștri. Iar dacă în cazul real se întâmplă să mai fie și conservatori care susțin idei științifice, atunci toate bune și frumoase.
A doua problemă care face din sondaj o non-problemă ține de definiția științei ca domeniu al cunoașterii. Cei mai educați dintre dumneavoastră își vor da seama ce am făcut acolo: știința este prin definiție cunoaștere. Englezescul „science” vine, la fel ca românescul „știință”, din latinescul „scientia”, care înseamnă „cunoaștere”. Drept urmare știința, adică cunoașterea, este un domeniu fundamental al existenței umane, precedând astfel orice formă de încredere reală sau închipuită.
Toată știința se constituie la urma urmei pe scepticism, adică pe îndoială, adică pe lipsă de încredere. Ba chiar încrederea oarbă într-o afirmație oarecare e considerată un semn al prostiei în orice mediu științific respectabil. Sigur, acum nu ne putem aștepta ca politicienii – care la urma urmei nu au nici în clin nici în mânecă cu știința – să cunoască măcar o știință din multe atât de bine încât să o poată înțelege în profunzime, însă asta nu înseamnă că aceștia ar trebui să aibă încredere sau nu în dânsa, ci mai degrabă în oamenii care o propagă. Mai departe știți cum e, omul cât trăiește învață și totul în viață se plătește.
Mai mult, știința, sub forma ei absolută, e imuabilă până la proba contrarie și mai presus de orice lege a omenirii. Nu am cunoscut până în ziua de astăzi vreo persoană capabilă să schimbe constantele gravitaționale, constanta magnetică sau valoarea vitezei luminii [] și îmi e greu să cred că voi ajunge să cunosc o astfel de persoană în viața asta, deci bag seama că afirmația anterioară trebuie să fie validă.
Cu alte cuvinte, dacă civilizația curentă cade, cu tot cu arhiva™ ei, civilizația care vine după o să găsească exact aceeași știință, chit că foarte probabil sub o cu totul altă formă. Vom avea un alt Pitagora, un alt Newton, un alt Einstein, un alt Chomsky, nu-i bai, s-or găsi maimuțe suficient de inteligente să le ia locul. Știința este deci universală pe când politicienii sunt trecători [].
Revenind însă la articolul dat mai sus, eu din citatul
In the US, science has become a bit of a political punching bag, with a number of presidential candidates accusing climatologists of fraud, even as state legislators seek to inject phony controversies into science classrooms.
înțeleg că dezbaterea majoră se petrece pe marginea problemei schimbărilor climatice, care din câte am reușit să observ – nu prea mult, recunosc – pare a fi tratată la modul pseudoștiințific în ultimii zece-douăzeci de ani. Cu alte cuvinte se ia un grup de fraieri (cunoscuți în comunitate drept „oameni de știință”), li se dă o problemă („încălzirea globală”) pe care ei n-o să fie capabili să o rezolve în următorii cinci sute de ani sau cam așa ceva, după care în cele din urmă se pune asupra acestora presiunea unui „răspuns științific” (adică politic).
Moment în care ne-am înțeles că „știința” la care se referă studiul (și articolul) nu e de fapt știință, ci un fel de masturbare compulsivă. Reacția oricărui om cu scaun la cap la o așa atitudine nu poate fi decât, după cum ar spune amicul nostru Hubert Farnsworth,
statutul științei în societate
sâmbătă, 7 iul. 2012, 16:21
Ars Technica au publicat recent un articol intitulat „Compared to other groups, conservatives have least confidence in science”. Autorul abordează astfel o cvasi-problemă ridicată de un sondaj – adicătelea de un studiu – care își propune să determine încrederea populației, în particular a politicienilor (din Statele Unite, bănuiesc), în știință.
Există două probleme cu această abordare. Prima problemă e legată de faptul că studiul își propune să coreleze orientarea politică cu încrederea în știință, presupunând că există o măsură concretă a acesteia din urmă. Sigur, rezultatele arată că conservatorii au mai puțină încredere în știință, fapt care nu-i deloc surprinzător. Pe de o parte Partidul Republican – care din câte înțeleg aderă la un soi de ideologie conservatoare – e format în mare parte din indivizi care consideră că Universul a fost creat de un moș bărbos din ceruri. Pe de altă parte e treaba conservatorilor să fie preocupați de „valorile tradiționale”, n-are de ce să-i intereseze pe ei știința și alte tâmpenii.
Concluzionând pe marginea primei probleme a abordării ușor confuze a studiului, nu îmi dau seama ce interes politic ar avea partidele conservatoare să susțină știința. În cazul găinilor sferice aflate în vid e clar că conservatorismul se opune progresului științific (sau din alte domenii) și susține traiul așa cum era el pe vremea străbunilor noștri. Iar dacă în cazul real se întâmplă să mai fie și conservatori care susțin idei științifice, atunci toate bune și frumoase.
A doua problemă care face din sondaj o non-problemă ține de definiția științei ca domeniu al cunoașterii. Cei mai educați dintre dumneavoastră își vor da seama ce am făcut acolo: știința este prin definiție cunoaștere. Englezescul „science” vine, la fel ca românescul „știință”, din latinescul „scientia”, care înseamnă „cunoaștere”. Drept urmare știința, adică cunoașterea, este un domeniu fundamental al existenței umane, precedând astfel orice formă de încredere reală sau închipuită.
Toată știința se constituie la urma urmei pe scepticism, adică pe îndoială, adică pe lipsă de încredere. Ba chiar încrederea oarbă într-o afirmație oarecare e considerată un semn al prostiei în orice mediu științific respectabil. Sigur, acum nu ne putem aștepta ca politicienii – care la urma urmei nu au nici în clin nici în mânecă cu știința – să cunoască măcar o știință din multe atât de bine încât să o poată înțelege în profunzime, însă asta nu înseamnă că aceștia ar trebui să aibă încredere sau nu în dânsa, ci mai degrabă în oamenii care o propagă. Mai departe știți cum e, omul cât trăiește învață și totul în viață se plătește.
Mai mult, știința, sub forma ei absolută, e imuabilă până la proba contrarie și mai presus de orice lege a omenirii. Nu am cunoscut până în ziua de astăzi vreo persoană capabilă să schimbe constantele gravitaționale, constanta magnetică sau valoarea vitezei luminii [i] și îmi e greu să cred că voi ajunge să cunosc o astfel de persoană în viața asta, deci bag seama că afirmația anterioară trebuie să fie validă.
Cu alte cuvinte, dacă civilizația curentă cade, cu tot cu arhiva™ ei, civilizația care vine după o să găsească exact aceeași știință, chit că foarte probabil sub o cu totul altă formă. Vom avea un alt Pitagora, un alt Newton, un alt Einstein, un alt Chomsky, nu-i bai, s-or găsi maimuțe suficient de inteligente să le ia locul. Știința este deci universală pe când politicienii sunt trecători [ii].
Revenind însă la articolul dat mai sus, eu din citatul
înțeleg că dezbaterea majoră se petrece pe marginea problemei schimbărilor climatice, care din câte am reușit să observ – nu prea mult, recunosc – pare a fi tratată la modul pseudoștiințific în ultimii zece-douăzeci de ani. Cu alte cuvinte se ia un grup de fraieri (cunoscuți în comunitate drept „oameni de știință”), li se dă o problemă („încălzirea globală”) pe care ei n-o să fie capabili să o rezolve în următorii cinci sute de ani sau cam așa ceva, după care în cele din urmă se pune asupra acestora presiunea unui „răspuns științific” (adică politic).
Moment în care ne-am înțeles că „știința” la care se referă studiul (și articolul) nu e de fapt știință, ci un fel de masturbare compulsivă. Reacția oricărui om cu scaun la cap la o așa atitudine nu poate fi decât, după cum ar spune amicul nostru Hubert Farnsworth,