spyked bricks in the wall

star trek: first contact (1996)

Resistance is futile.

First Contact, scris de Rick Berman, Brannon Braga și Ronald D. Moore, regizat de către Jonathan Frakes, este tehnic vorbind al doilea lung-metraj din seria The Next Generation, următorul după Star Trek: Generations. În plus, este al optulea din întreaga serie de filme Star Trek. Astfel, conform regulii impar/par  [i] Star Trek: First Contact este unul din filmele reușite din serie și clar una din producțille pe care s-au cheltuit și din care s-au scos cei mai mulți bani; exceptând poate producția mai recentă (în regia lui J.J. Abrams), pe care nu o voi lua în considerare în acest articol.

Filmul debutează cu amintirile Borgului ce-l bântuie pe Picard, apoi trece în fugă peste noul Enterprise. Apoi culmea, făcând o rupere bruscă în ceea ce privește problemele pe care Federația deja le are (tratate în sezoanele din Deep Space 9 de la vremea respectivă), Borgul (sau Borgii, cum doriți) atacă. Și nu orice, ci tocmai Pământul, iar Enterprise ajunge în zonă, apoi cu vreo trei sute de ani în urmă, fiindcă vorba aia, călătoria înapoi în timp nu-i mare chestie. Ca fapt divers, stilul ăsta de poveste e foarte obișnuit în universul Star Trek încă de pe vremea lui Gene Roddenberry, dar mai ales după moartea sa.

Chestie care mă aduce la următoarea idee: criticii vremii susțin că First Contact e mai mult decât o transpunere pe marile ecrane a unor episoade TNG. Eu îi contrazic: din punctul de vedere al poveștii tocmai asta este, lucru care mă încântă și mă oftică în același timp. Mă încântă deoarece vorbim despre primul univers SF serios care a apărut la televiziune: specificul lui este unic și copiat măcar parțial de către toate serialele SF care i-au urmat, Star Trek au ba. Pur și simplu, fetișul oricărui tocilar de a fi pe o navă undeva în spațiu la mii de ani lumină față de nicăieri e unul din cele mai faine lucruri care s-au întâmplat. Nu poate o producție à la Hollywood să schimbe asta.

Mă întristează (și cum ziceam, mă oftică) totuși faptul că First Contact are un iz de Hollywood, iz care îi strică parțial atmosfera. Deși regia lui Jonathan Frakes vine cumva în stilul serialelor de la acea vreme (Deep Space 9 și Voyager, unde Frakes a mai regizat episoade), povestea are găuri imense. Regina Borgului nu-i altceva decât o tipă sexy robotizată (jucată de Alice Krige) care vine în contradicție cu ideea că Borgul este un „hive mind”/„swarm”, adică are o organizare descentralizată. Enterprise-ul se întoarce în timp și alterează istoria, lucru oarecum justificat, însă pe care nu se pune deloc accent în film. La sfârșit Vulcanii care ajung pe Pământ vorbesc cea mai pură engleză, deși nu existau încă așa-zisele „universal translator”. Nu se dă nici un indiciu clar asupra modului în care Enterprise-ul se întoarce înapoi în 2373. Toate găurile astea, însumate, sunt rezultatul unei presiuni de a scoate un film de o sută și un pic de minute, povestea filmului putând fi expusă mult mai bine în cadrul unui serial.

Chiar și așa, Patrick Stewart e în continuare un actor excelent, un veritabil căpitan Ahab în căutarea exterminării balenei lui albe (paralelă specifică Star Trek). Ceilalți actori joacă bine, nu extraordinar, deci nimic demn de menționat; poate cu excepția lui Brent Spiner, care are și cel mai dificil rol din tot filmul: un Data evoluat, capabil de a trăi emoții, în continuare pe drumul său către umanitate. Platoul este însă mai întunecat (la propriu), ritmul mai repezit, scenele mai atent (parcă prea atent) lucrate, iar montajul parcă dă un aer prea pompos filmului, noroc cu coloana sonoră care compensează. Problemele de mai sus sunt cumva prezente în toate filmele Star Trek, însă mi se par exagerate începând cu al șaselea și până la al optulea. Mai departe rămâne de văzut.

Sigur, Star Trek: First Contact este un film destul de bun, însă nu poate fi considerat extraordinar. E greu să faci un film Star Trek clasic în anii ’90 (cu atât mai greu în anii 2000), mai ales că omul cu viziunea, Gene Roddenberry, nu mai există, iar universul poveștii e suficient de mare încât să o poată face nesemnificativă pe aceasta din urmă. Fiindcă universul Star Trek emerge din sute de episoade, nu din două-trei-zece filme.

1. Site-ul respectiv nu oferă o analiză corectă a fenomenului, zece-unsprezece fiind un număr prea mic, plus că IMDB nu-i o sursă corectă în ceea ce privește scorurile. Este totuși expusă o explicație destul de bună în cadrul link-ului dat. [↩]