spyked bricks in the wall

jakszyk, fripp and collins – a scarcity of miracles (2011)

Subintitulat „A King Crimson ProjeKct”, albumul de față a reușit, într-un mod deloc surprinzător, să creeze o dispută între fanii King Crimson: aparține sau nu aparține A Scarcity of Miracles ciclului de lucrări scoase de unicii și inegalabilii King Crimson? Dacă stăm să ne gândim, aparține fără dubii proiectelor legate de KC, dar e oare demn de această titulatură? Sunt de ajuns două nume din King Crimson (mai exact Robert Fripp și Tony Levin) pentru a pune ștampila aferentă? Oare Jakko Jakszyk (64 Spoons), Mel Collins (Caravan, Camel, The Alan Parsons Project, la care se adaugă multe alte formații, printre care și King Crimson) sau Gavin Harrison (Porcupine Tree) se ridică la standardele impuse de KC?

Dacă stăm și cugetăm un pic, ne vom da seama că de fapt nici Levin și chapman stick-ul lui n-au fost legați mereu de istoria King Crimson. Dar stai, că prin King Crimson au trecut mai mulți oameni decât putem număra pe degete, deci ar fi greu să judecăm King Crimson strict după componență. În cazul ăsta, ce-ar fi dacă am încerca să ne legăm de aspectele oareșcum stilistice ale A Scarcity of Miracles?

În primul rând că mai toate melodiile de pe ASoM sunt cât se poate de „progressive” și mai deloc „rock”, iar de chestia din urmă Crimson-ul clasic abundă din plin. Am putea spune mai degrabă că atmosfera e aceea a unui album de jazz fusion, atmosferă la care saxofonul lui Mel Collins contribuie din plin. Și nu numai, pentru că pe The Price We Pay, de exemplu, Jakko Jakszyk asortează melodia cu o chestie de-i zice Guzheng, un instrument chinezesc cu coarde. Chiar și A Scarcity of Miracles are o structură peste măsură de jazzy, lucru care până la urmă nu ne miră, pentru că King Crimson au bucăți de jazz și pe alte albume, cum ar fi Lizard.

Pe de altă parte, partea „progressive” e în întregime KC. Așa-zisele „soundscapes” ale lui Fripp, bass-ul lui Levin pe The Other Man cât și frazajul de pe aceeași melodie aduc aminte pe alocuri de Discipline sau Three of A Perfect Pair; însă doar pe alocuri. Poate cel mai Crimsonian aspect este aerul de experiment, venind în opoziție cu structura bine închegată a melodiilor, structură care lasă totuși loc improvizației; pe de altă parte vocea lui Mel Collins îmi aduce aminte pe alocuri (dar doar pe alocuri) de stilul lui Adrian Belew.

Și fix în stilul ăsta se încheie albumul cu The Light of Day. Aceasta din urmă este poate cea mai greu de digerat melodie de pe tot albumul, presărată cu bucăți a capella ce alternează cu fraze de saxofon pe uscat. Chiar și așa, cântecul e extrem de bine structurat și, în ciuda tempo-ului monoton, duce într-un crescendo peste care vin solo-uri de chitară din alea ciudate, marca Robert Fripp.

Inutil să mai menționez că atmosfera generală de pe ASoM e de o calitate demnă de a-i da pe spate până și pe snobi. La fel de inutil să mai spun că muzicienii sunt fiecare unul și unul și că din punct de vedere tehnic prestația e impecabilă, exact cum te-ai aștepta de la niște indivizi cu jumate de secol experiență în spate. Util însă să menționez faptul că albumul îmi depășește un pic așteptările (deloc scăzute), pentru că un album King Crimson care să sune a orice alt album King Crimson (și nu a ceva proaspăt) m-ar fi dezamăgit complet. Pe scurt, Fripp rămâne genial iar compania e pe măsură.