editarea articolelor pe wordpress, o alternativă
sâmbătă, 24 dec. 2011, 14:03
Dacă tot am discutat ceva mai devreme cam care ar fi în opinia subsemnatului aspectul potrivit al unui blog – ba chiar mi-am dat cu părerea despre chestii cvasi-inutile precum fonturile -, să privim un pic problema și din celălalt punct de vedere. Celălalt punct de vedere fiind cel al autorului de articole, autor care dacă are un minim de inteligență caută să își facă procesul de scriere unul cât mai eficient.
Se face că web-ul, în acest caz interfața de editare a WordPress, și în general o mare parte din softuri, nu facilitează în mod implicit editarea eficientă a textului. Precizăm ca observație că cea mai mare parte din web a fost (încă de la ideea lui Tim Berners-Lee), este și va fi probabil pentru încă mult timp formată în cea mare parte din conținut text. Această stare a lucrurilor decurge natural din faptul că nici streaming-ul video și audio și nici alte forme de comunicare nu au cum să fie procesate atât de eficient de către agentul uman, cu mențiunea că ne referim la informație pură și nu la prostii.
Lipsa de eficiență despre care vorbeam mai sus este o consecință a inventării editoarelor așa-zise WYSIWYG [i]. Acestea au reușit cu succes să ofere utilizatorilor o intuiție referitoare la cum va arăta textul lor final, ascunzând detaliile din spate, însă au adus o altă problemă, anume aceea de complicare a interfeței cu utilizatorul. Sigur, selectarea unui text și apăsarea butonului Bold sunt acțiuni perfect intuitive pentru o contabilă care lucrează în Word și Excel, însă aceeași acțiune mie îmi consumă timp, pentru că eu vreau să scriu, nu să dau click-uri. Mai mult – iar acest lucru s-ar putea să pară exagerat, însă clar nu este -, însăși oscilarea mâinii drepte între mouse și tastatură e o mișcare nenaturală, care nu ar trebui să existe. (mai mult…)
- Acronim pentru „What You See Is What You Get”, o chestie foarte faină în teorie. [↩]
despre înțeles: iadul abstractizării
luni, 4 iul. 2011, 17:10
Titlul nu este nici pe departe trântit la întâmplare. Dacă Dante a crezut de cuviință că un infern structurat pe straturi e mai potrivit (decât ce?), atunci probabil că undeva în alegorie își găsește locul și ideea abstractizării. Pentru că nu doar infernul este o abstractizare – bineînțeles, nu rămâne decât să ne întrebăm: abstractizarea cui? -, ci și abstractizarea poate fi în anumite cazuri un adevărat infern.
Spuneam, când m-am apucat să vorbesc despre semantică, că înțelesurile pot pune și vor pune mereu probleme utilizatorilor de limbaj. Mai mult, fiindcă vorbim aici despre limbă în întregimea sa, structura limbajului poate afecta înțelesul la nivel declarativ. Dacă extindem problema la nivelul unităților literare (adicătelea cel al textelor), atunci lucrurile se împut și mai rău, să nu mai vorbim despre faptul că populații independente au dezvoltat limbi separate, astfel că trecerea unei idei dintr-o limbă în alta îi alterează mai mult sau mai puțin (deseori „mai mult”) înțelesul. În contextul ăsta, lingvistica formală a lui Chomsky se dovedește a fi o unealtă esențială pentru așezarea lucrurilor în ordine, măcar așa, un pic. Chiar și așa, întrebarea care atârnă nesimțit în toate locurile publice este: cum reușim să abstractizăm corect o idee sau o colecție structurată de idei?
Firește, ar fi inutil să mă apuc eu aici să disec gramatici și să înșir reguli de producție. O idee mai bună, zic eu, ar fi să ilustrez problema printr-un exemplu practic la îndemâna cel puțin a unui absolvent de liceu. În plus, limbile de zi cu zi nu mi se par deloc o idee răsărită (din cauza ambiguităților lor inerente), astfel că voi face referire la acele limbi mult mai simple, care se leagă mult mai bine de toată varza formală: limbajele de programare. (mai mult…)
despre înțeles: cale.
marți, 17 mai 2011, 10:01
Una din particularitățile demne de menționat ale rasei umane este ceea ce noi numim limbaj. Bineînțeles, și păsările au limbile lor proprii, la fel cum și delfinii posedă un mecanism de comunicare sofisticat. În principiu, se poate spune că orice specie care există și se dezvoltă cu ajutorul unor organizări sociale suficient de evoluate se va lovi astfel de necesitatea unor mijloace care să asigure circulația eficientă a informației în cadrul grupului.
Limbajul specific oamenilor are însă o caracteristică care nu este prezentă în cazul celorlalte animale [i]. Intelectul uman permite abstractizarea lucrurilor, în acest caz a atomilor unui limbaj: orice cuvânt relevant al unei limbi are atașate informații suplimentare, informații care denotă semantica sau înțelesul cuvântului.
Această abordare are un avantaj semnificativ: obiectele sau ideile pot ajunge, folosind cuvintele ca și mijloc, să aibă o reprezentare foarte simplă în mintea persoanei, sau în orice caz, atât de simplă cât este nevoie. De fapt, reprezentarea în sine poate avea un nivel ridicat de complexitate, acest aspect fiind însă lipsit de relevanță pentru actul comunicării. Evident, cu toții știm cum arată un anumit concept în mințile noastre, însă cea mai eficientă exprimare a acestuia se dovedește a fi pentru noi cuvântul.
Abordarea noastră are totuși și un dezavantaj semnificativ: oamenii sunt entități care învață să comunice pe de o parte în mod interdependent (prin reacția interlocutorului) și pe de altă parte în mod independent, prin studiu, fie el sistematic sau altfel. Oricum am lua-o, semantica se construiește diferit de la o persoană la alta, astfel că doi oameni pot ajunge să vorbească în aceeași limbă și totuși să nu se înțeleagă deloc. În acest caz, cei doi indivizi vor recurge până la urmă fie la reprezentări care să se situeze mai aproape de concret (un desen sau de ce nu, lama unui cuțit sau țeava unei puști), fie vor încerca să își creeze reprezentări comune lipsite de ambiguități (matematica fiind exemplul cel mai bun în acest sens). (mai mult…)
- Presupunerea asta ar putea la fel de bine să fie greșită, cu toate că există unele dovezi în sensul ăsta. Dat fiind faptul că această dezbatere nu ține de scopul articolului, vom lua presupunerea de bună. [↩]
vulgul face limba
miercuri, 15 sept. 2010, 18:56
Nu știu exact cum se întâmplă, dar uite că se întâmplă astfel încât istoria ne învață ceva foarte interesant: evoluția limbii – fiindcă limbile diverselor popoarelor evoluează în timp și spațiu, la fel ca popoarele însele, la fel ca oamenii ce alcătuiesc popoarele – are loc mai puțin la nivelul literar, contrar unei prime și naive observații, și mai mult la nivelul maselor. Pare normal sau nu, dar așa este, iar dacă vreun deștept cu țșpe doctorate în domeniu s-a apucat să facă un studiu care să demonstreze opusul a ceea ce vrea să arate articolul de față, îmi pare rău, îmi cer scuze anticipat, dar eu nu dau înapoi.
Voi pleca de la câteva ipoteze foarte simple și care (sper eu) au o groază de sens. În primul și în primul rând, asta grăiește intuiția oricărui om care a făcut un pic de statistică și probabilități la viața lui sau a ei, după caz: când o populație devine suficient de numeroasă – moment în care sistemul devine destul de complex încât să permită aplicarea legii numerelor mari – și acea populație manifestă o oarecare coerență la nivelul limbii, tradițiilor și așa mai departe, este evident că standardele (atunci când ele există) tind să reprezinte o simplă formalitate, mai ales când sunt făcute cu piciorul stâng, după zece beri. (mai mult…)