opeth – ghost reveries (2005)

luni, 7 feb. 2011, 01:58

Se poate spune într-o anumită măsură că am dezvoltat un fetiș pentru rock-ul suedez [i]. Nu știu să spun cu exactitate dacă muzica suedeză (sau aia nordică în general) e multă și bună – ideile pur subiective mă fac să spun că da – sau doar multă, dar din mulțimea asta s-a întâmplat, din pură întâmplare și nu altfel, să ignor numele de Opeth până de curând.

Componența Opeth a variat destul de mult de la data formării (anul 1990, mai precis) până în prezent. În tot intervalul ăsta, principalul mușchi creativ din spatele formației a rămas și rămâne Mikael Åkerfeldt, acesta jucând rolul de gurist borâtor, gurist melodic și chitară întâi. Pe Ghost Reveries, alături de el au activat Peter Lindgren la chitara a doua, Per Wiberg la tot ceea ce înseamnă clapă și Martin Mendez și Martin Lopez în cadrul secțiunii ritmice, mai exact bass și respectiv baterie. Și deși după nume o parte din membri numai suedezi nu par, Opeții s-au format în Stockholm și nu în altă parte, ceea ce-i face să fie o trupă suedeză.

Înainte să trecem la Ghost Reveries, să disecăm pe scurt evoluția stilistică a trupei, fiindcă asta mi se pare că îi scoate mult în evidență față de alții. Opeth a început ca un proiect death metal serios, împletit doar pe alocuri cu pasaje melodice de chitară acustică. Ăsta s-ar putea spune că e stilul de bază, iar secțiunea ritmică și growl-urile lui Åkerfeldt își fac treaba de minune aici. Pe parcurs, părțile melodice (și de voce curată, unde din nou, Åkerfeldt se descurcă impecabil) au început să capete pregnanță și o atenție aparte în melodiile lor, punctul culminant fiind anul 2003, marcat de Damnation. (mai mult…)

  1. Fiindcă tot suntem la capitolul ăsta, permiteți-mi să înșir o listă cu materiale de proveniență suedeză tratate aici, într-o ordine oarecare: catch thirty-three, road salt one, destined solitaire, remedy lane, space revolver. [↩]

de amorul artei (v)

marți, 18 ian. 2011, 20:50

Ei, da, dragii spaicului, voi începe postările pe anul 2011 făcând ceea ce n-am mai făcut de ceva timp încoace, mai exact datul în cititor cu lista mai mult sau mai puțin plictisitoare de materiale artistice – limitate, bineînțeles, la cele non-pornografice, ținând cont de faptul că pornografia, cu câteva excepții, nu intră în categoria definită în primul articol din serie drept artă – în speranța de a-l inspira într-un fel sau altul. Așadar, cum și cât de mult mi-am mai lărgit eu orizonturile artistice de data trecută și până acum? Nu cu mult, dar să vedem cum:

  • M-am delectat cu o selecție oarecare din discografia Opeth. Nu dau detalii, însă până în iunie sper să revin cu cel puțin un review.
  • Am mai discutat despre Arjen Lucassen și talentul său de a crea opere rock superbe. Ei, am avut plăcerea să ascult discografia Star One, discografie formată din două albume mari și late, unul din ele lansat chiar anul trecut, adicătelea acum câteva luni. (mai mult…)

beardfish – destined solitaire (2009)

vineri, 12 nov. 2010, 16:29

După ce vi i-am prezentat pe suedezii de la The Flower Kings, mă simt de-a dreptul obligat să pun pe foaie o înșiruire de cuvinte, mai pe scurt sau mai pe lung, despre ceea ce este și ceea ce sunt Beardfish. În primul rând, peștele cu barbă, după cum probabil știți, este un pește de apă sărată, mustăcios și probabil gustos, mai ales dacă sunteți excitați alimentar de către animalele provenite din ape.

În ceea ce privește trupa Beardfish, aceasta este formată din patru indivizi cu patru nume, unul mai ciudat decât altul (vă invit să consultați Wikipedia sau progarchives pentru mai multe detalii). Îl voi aminti totuși pe Rikard Sjöblom, clăparul și liderul trupei; trupă care a fost descoperită și promovată de către Mike Portnoy (ex-Dream Theater), în primul rând fiindcă i-au plăcut lui, în al doilea rând fiindcă oamenii știu, iar prin „știu” mă refer la faptul că se pricep, iar prin asta… ați înțeles voi. Pe mai toată discografia până în prezent, indivizii noștri abordează un rock progresiv ce se constituie într-un melanj de Gentle Giant, Genesis, Frank Zappa și alte grupuri de prog din anii ’70, în spiritul tradiției rock-ului progresiv mai mult decât orice altceva. (mai mult…)

the flower kings – space revolver (2000)

duminică, 26 sept. 2010, 19:54

A devenit deja o tradiție ca atunci când fac recenzie unui album să înșir în introducere câteva cuvinte despre oamenii care participă la crearea lui și să potrivesc trupa undeva în puzzle-ul gusturilor mele muzicale. Iar pe suedezii ce alcătuiesc The Flower Kings recunosc că nu știu exact unde să îi bag, fiindcă trupa reflectă un pic mai mult decât Flower Kings; cred că în albumele lor pot fi surprinse bucăți din mai toate trupele importante de rock progresiv ale anilor ’70.

TFK, trupa, are o componență destul de consistentă, din care cea mai ușor de observat figură este cea a lui Roine Stolt. Acesta din urmă mă duce mereu cu gândul la circumstanțele în care am aflat de Flower Kings, mai exact ascultând Transatlantic și încercând să aflu câte ceva despre participanții la proiect. Au trecut mai bine de patru ani de atunci și între timp mi-am tot spus că o să scriu despre un album de-al celor dintâi. Care album, însă? Sincer, nu știu de ce am ales Space Revolver; nu știu nici măcar de ce albumul a fost denumit așa, dar mi-a atras atenția un pic mai mult decât celelalte, pentru că… vă voi povesti în cele ce urmează. (mai mult…)

de amorul artei (iv)

vineri, 10 sept. 2010, 15:27

În spiritul postărilor anterioare, voi continua cu ceea ce am ascultat/văzut/citit în ultima vreme (A), cu mențiunea că aceasta este o submulțime a mulțimii chestiilor pe care am vrut să le ascult/văd/citesc (M). Complementul lui A în raport cu M, pe care îl vom nota cu A^C, satisfăcând binecunoscuta relație A^C = M \setminus A, reprezintă astfel mulțimea chestiilor pe care mi-am dorit să le consum dar nu am reușit, limitat fiind de diverse limitări, care sunt, că-s probabil peste patruzeci și două, care este (răspunsul).

Ce am ascultat; destul de multe, dar mă voi rezuma momentan la două-trei, pentru a nu mă lungi:

  • Ark – Burn The Sun, a cărui recenzie vă invit să o citiți chiar aici, pe blog.
  • Ceva din discografia formației suedeze Beardfish. La fel ca în cazul The Flower Kings, fiți pe fază, trebuie să apară pe aici ceva legat de asta. (mai mult…)
« Articole mai vechi
Articole mai noi »