guilt machine
duminică, 5 iul. 2009, 12:11
În urmă cu câțiva ani am descoperit o chestie foarte foarte interesantă, pe nume Ayreon. Cel puțin la fel de interesant este omul din spate, Arjen Lucassen, care, nordic fiind (iar nordicii știu să facă muzică de calitate), și-a turnat cum nu se poate mai bine ambiția, pasiunea și sufletul în proiectul ăsta. Ayreon e momentan pe pause de la ultimul album, iar micul uriaș Arjen ne pregătește de ceva timp o nouă idee, pe numele ei de fată mare Guilt Machine.
Prea multe nu știu nici eu. La voce îl avem pe Arjen împreună cu un vocalist de rock alternativ, la chitară participă Arjen și Lori, la baterii pe unul din tobarii de la Porcupine Tree, iar la orice alt instrument pe care nu l-am menționat aici tot the genius guy. Proiectul în sine se vrea a fi ceva mai dark decât Ayreon și axat pe cu totul alte teme decât cele SF. Despre alte elemente originale voi vorbi după apariția albumului, la sfârșitul lui august; da, știu care sunt acele elemente originale (câteva din ele, anyway) și nu, nu am pile pe la management-ul formației, spoilere se pot găsi lejer folosind google.
Mai multe informații (inclusiv niște demo-uri) se pot găsi pe myspace-ul lor și pe pagina oficială.
hiromi
Mă chinuie gândul groaznic că n-am mai dat nici o recomandare muzicală de vreo trei-patru luni, deci iată noua mea obsesie/descoperire în domeniul jazz-ului. Cum eu nu obișnuiesc să critic jazz-ul fiindcă, evident, e făcut de oameni care se vede de la o poștă că se pricep la muzică, pe donșoara Hiromi Uehara o voi prezenta așa, pe scurt, în rest lăsându-vă pe voi să vă delectați. Așadar, japoneză, pianistă, fană King Crimson/Dream Theater/Oscar Peterson/Chick Corea, stil muzical pe măsură.
Site-ul oficial; 1; 2; 3. Enjoy listening to the lovely lady.
stop
luni, 23 mart. 2009, 10:50
Cum stăteam eu ieri dimineață chiaun prin bucătărie, aud brusc la radio o chitară și o voce care sunau cu jale. La o ascultare mai atentă îmi dau seama că e Stop, însă vocea nu era în nici un caz a lui Sam Brown.
După o scurtă căutare am aflat că interpretarea, una destul de recentă, este a lui Joe Bonamassa. Melodia asta îmi frânge inima (eu de obicei nu am așa ceva, dar acum chiar nu am de ales) și mi-o lipește la loc mai rău ca o femeie după care își frâng gâtul toți tipii. Nu știu ce să mă mai fac.
meshuggah – catch thirty-three (2005)
sâmbătă, 28 feb. 2009, 16:55
Format din Jens Kidman, Fredrik Thordendal, Mårten Hagström și Tomas Haake la vremea înregistrării acestui album (între timp li s-a alăturat Dick Lövgren, creditat la bass abia pe obZen), grupul suedez Meshuggah [wikipedia.com] a reușit să îmi capteze atenția acum cam un an. În general nu sunt un fan al stilurilor muzicale compuse din grohăieli, urlete și alte asemenea, dar de-a lungul timpului am întâlnit unele proiecte interesante, ăsta fiind unul din ele.
Catch 33 e una din lucrările experimentale ale formației, mergând pe valul impus începând cu albumul Nothing. Un prim aspect ar fi faptul că tot albumul este de fapt o mare melodie, spartă în treisprezece bucăți strâns legate între ele (ceea ce aduce aminte de Sol Niger Within al lui Fredrik Thordendal). Tema conceptuală se referă la diverse paradoxuri, evidențiate printr-o versificație care nu se vrea a fi „frumoasă” în vreun fel. Al doilea aspect important ar fi faptul că Tomas Haake a făcut o pauză de la bătut, aici utilizându-se exclusiv tobe programate (folosind Drumkit from Hell [toontrack.com]). Restul sunetului e dat de faimoasele 8-string-uri Ibanez folosite de către ceilalți trei membri (tind să cred că și sunetele de bass sunt scoase din instrumentele astea). Din acest motiv, lead-urile jazz-like ale lui Thordendal de pe albumele mai vechi Meshuggah nu sunt prezente aici decât în mică măsură.
Trecând peste toate detaliile tehnice, ceea ce m-a impresionat la Catch 33, dar nu numai, este dinamica, urmată de complexitatea melodiei. Această abordare matematică cere un anumit insight din partea ascultătorului, o înțelegere peste nivelul „zgomot”. În plus, folosirea ritmului și a groove-urilor specifice, împreună cu frazele instrumentale, generează o atmosferă care se aseamănă mai mult cu cea a jazz/fusion-ului. Nebunii sunt foarte buni pe meseria lor, știu ce fac acolo și chiar aș spune că inovează în domeniu, deși nu prea sunt băgați în seamă. În concluzie, eu recomand din plin ascultarea acestui album (a discografiei în ansamblul ei, de ce nu), fiindcă așa ceva nu se prea aude pe la alte formații.
masturbare mentală rilăuded.
joi, 19 feb. 2009, 11:28
… doar că de data asta am folosit unelte acceptate în lumea largă ca fiind „entertainment”, și nu matematici. Lista-i lungă, așa că voi începe cât mai repede, să nu-mi uit ideea:
- Citit wigu, un comic despre aventurile unui copil care se bagă în tot felul de năzbâtii;
- Citit Gunnerkrigg Court, un al doilea comic, de data asta despre o copilă care se bagă în tot felul de năzbâtii, asemănătoare cu ale copilului de mai sus, dar nu chiar la fel;
- Citit o a treia bandă desenată, Scary Go Round, despre o gagică ucisă și readusă la viață sub forma unui zombie, dar care reușește până la urmă să învie și să se bage în cele mai ciudate belele de pe lumea asta (zău, pe ce lume trăiesc);
- Ascultat cele două albume ale grupului OSI. Frumos, interesant, trebuie să mai ascult de câteva ori, altfel nu mă simt bine;
- Ascultat oleacă de Joe Pass. Nu comentez, las doar muzica să vorbească;
- Nu am ascultat încă, dar urmează să ascult ceva Genesis, că au un album care e top rated pe progarchives și, spre rușinea mea, nu am auzit mare lucru de la ei în existența-mi de până acum;
- Nu am citit încă, dar urmează să citesc Brave New World, fiindcă… nu știu de ce, dar mi-a fost recomandată mai demult, iar acum am chef de distopii.
Firește că nu pun la socoteală alcoolul, LSD-ul, femeile și alte chestii cu care mă ocup eu în timpul liber; astea sunt de la sine înțelese… right.