sâmbătă, 11 feb. 2012, 20:37
Albumul de față se dovedește a fi o proverbială hrană pentru hateri și
troli, spre deosebire de un alt album pe care l-am analizat, și anume ghost
reveries. Fenomenul nu era oarecum de
așteptat, având în vedere că gloata de roacări preferă în general să facă
abstracție de mesajul pur muzical din metal și să se raporteze strict la
grohăieli, distorsiune, punch-ul din bass/tobe și așa mai departe. Iată
că albumul de față e diferit.
Deși n-am fost niciodată un fan declarat Opeth, am trecut cel puțin o
dată prin toată discografia formației și multe din melodii și/sau
șabloane melodice mi s-au repetat obsesiv în minte, trezindu-mă din somn
la cinci ale dimineții și alte lucruri din astea capabile de aduce un
oarecare disconfort psihicului. Deci am vreo patru albume pe care le pot
asculta cam oricând și pe care eu unul le consider artă în toate sensurile
mai importante ale termenului, iar Heritage e unul din aceste albume.
Pentru că Heritage e diferit față de tot ceea ce au scos Opeth înainte,
în sensul că e cel puțin cu un nivel peste. E pe de o parte drăguț, cum e
și Damnation, dar pe de altă parte dur, la fel ca Watershed sau
Blackwater Park. Și are câteva piese superbe, după cum vă voi prezenta în
cele ce urmează. (mai mult…)
vineri, 4 nov. 2011, 19:15
Un alt lucru cu care am rămas după concertul de la începutul lunii, pe lângă amintirea concertului propriu-zis, este o copie a ultimului album Pain of Salvation, anume Road Salt Two. Bineînțeles, am cumpărat o „ediție limitată”, „digipack”, a albumului, atât din cauza hype-ului dat de eveniment cât și din cauză că n-am putut rezista șarmului domniței (cel mai probabil nordice) care vindea chestii cu Pain of Salvation. Dar toate astea sunt prea puțin importante, ce contează e că m-am decis să nu fac o recenzie albumului până nu îl diger bine de tot.
Problema nu a fost una de digestie, deoarece m-am acomodat din prima cu Road Salt Two. Și dacă Road Salt One poartă și numele Ivory, atunci continuarea sa nu putea să se numească altfel decât Ebony, referind destul de vag probabil (sau poate chiar deloc) către melodia Ebony and Ivory a lui McCartney. Cert e că cele două albume nu se continuă (fiindcă, după cum spuneam, nu există o liniaritate a „poveștii” celor două albume), dar se aseamănă ca stil și tematică, astfel că principala mea ocupație a fost aceea de a găsi legături pe firul The Perfect Element – Scarsick – Road Salt.
Albumul explorează aceleași teme ca predecesorul său: abuzul, sexualitatea, inocența, religia, însoțite de lait motive precum durerea (fizică sau emoțională), praful, căderea și nu în ultimul rând drumul; toate acestea contribuie la supa lirică care formează Road Salt Two. Perspectiva oscilează de această dată între Ea și El, la toate cele trei persoane. Similar cu albumele anterioare, cei doi nu sunt persoane bine definite, ci mai degrabă arhetipuri de oameni puși în situații particulare, situații care duc inevitabil către acea cădere despre care vorbeam adineauri. (mai mult…)
vineri, 30 sept. 2011, 17:35
Dream Theater au fost, cel puțin în ultimii zece ani, genul de formație care a stârnit păreri foarte împărțite. Mulți fani s-au plâns că stilul DT nu e destul de „metal”, alții au cerut progresiv, cât mai mult prog, prog pe pâine dacă se poate, ce-o mai fi și ăla. Membrii formației au ajuns la un moment dat să fie atât de iritați de aspectul ăsta încât au scris melodii întregi pe temă. Oricum, până la urmă și-au făcut muzica tot cum le-a venit lor.
Trebuie să mărturisesc că după un Octavarium pe care am ajuns să-l plac foarte tare, un Systematic Chaos bunicel și un Black Clouds and Silver Linings care m-a lăsat rece (motiv pentru care nici nu i-am dedicat un articol), nu aveam nici un fel de așteptări de la A Dramatic Turn of Events. Surpriza a fost (cu mult timp înaintea apariției albumului) înlocuirea lui Mike Portnoy cu Mike Mangini, schimbare care mi s-a părut singura speranță a formației de a veni cu ceva cu adevărat nou. Nu e ca și cum Mangini ar fi participat efectiv în concepția albumului – într-un mod oarecum similar cu situația lui Jordan Rudess pe Scenes From A Memory -, dar asta înseamnă că măcar ceilalți trei membri au avut mai mult loc pentru a da cu creionul pe portativ. (mai mult…)
Subintitulat „A King Crimson ProjeKct”, albumul de față a reușit, într-un mod deloc surprinzător, să creeze o dispută între fanii King Crimson: aparține sau nu aparține A Scarcity of Miracles ciclului de lucrări scoase de unicii și inegalabilii King Crimson? Dacă stăm să ne gândim, aparține fără dubii proiectelor legate de KC, dar e oare demn de această titulatură? Sunt de ajuns două nume din King Crimson (mai exact Robert Fripp și Tony Levin) pentru a pune ștampila aferentă? Oare Jakko Jakszyk (64 Spoons), Mel Collins (Caravan, Camel, The Alan Parsons Project, la care se adaugă multe alte formații, printre care și King Crimson) sau Gavin Harrison (Porcupine Tree) se ridică la standardele impuse de KC?
Dacă stăm și cugetăm un pic, ne vom da seama că de fapt nici Levin și chapman stick-ul lui n-au fost legați mereu de istoria King Crimson. Dar stai, că prin King Crimson au trecut mai mulți oameni decât putem număra pe degete, deci ar fi greu să judecăm King Crimson strict după componență. În cazul ăsta, ce-ar fi dacă am încerca să ne legăm de aspectele oareșcum stilistice ale A Scarcity of Miracles?
În primul rând că mai toate melodiile de pe ASoM sunt cât se poate de „progressive” și mai deloc „rock”, iar de chestia din urmă Crimson-ul clasic abundă din plin. Am putea spune mai degrabă că atmosfera e aceea a unui album de jazz fusion, atmosferă la care saxofonul lui Mel Collins contribuie din plin. Și nu numai, pentru că pe The Price We Pay, de exemplu, Jakko Jakszyk asortează melodia cu o chestie de-i zice Guzheng, un instrument chinezesc cu coarde. Chiar și A Scarcity of Miracles are o structură peste măsură de jazzy, lucru care până la urmă nu ne miră, pentru că King Crimson au bucăți de jazz și pe alte albume, cum ar fi Lizard. (mai mult…)