nethack

luni, 24 sept. 2012, 00:30

Dacă vă situați pe undeva în jurul vârstei subsemnatului — cam la un sfert de secol, plus minus –, atunci cel mai probabil că ați jucat Diablo. Pe de altă parte dacă sunteți mai bătrâni cu siguranță știți despre ce vorbesc, iar dacă sunteți mai tineri e posibil să fi auzit măcar de jocuri mai mult sau mai puțin mediocre cum ar fi Darksiders [i]. Să rămânem deci la punctul de reper Diablo, joc care a fost legendar în felul său.

Ei, cu mult înainte ca Diablo să fi fost măcar în proiect, un individ pe nume Jay Fenlason scria pentru PDP-11 [ii] un joc pe care acesta l-a botezat pur și simplu Hack, inspirându-se din altul numit Rogue. Jocul rula în consolă, folosind caractere ASCII pentru a desena tile-uri. Hack — la fel ca mai toate jocurile din genul său și care i-au urmat, inclusiv Diablo în mare măsură — era un top-down în care controlai ceva luptător generic, cu care trebuia să te plimbi prin catacombe și să căsăpești monștri. Sună cunoscut, nu? Mai mult, catacombele erau situate pe mai multe niveluri, iar scopul efectiv al jocului era ambiguu — cer e că trebuia să căsăpești vietăți și să cauți sau să cumperi arme mai bune, chestii care în jocurile de azi par cât se poate de naturale. (mai mult…)

  1. Am avut ocazia recent să asist la o sesiune de Darksiders II, fără a mă implica însă, deoarece mărturisesc că nu aș fi avut răbdare să joc mai mult de cinci minute. Grafica e faină, povestea e relativ ok (pentru unele definiții ale lui „relativ ok”), dar gameplay-ul… domnilor, gameplay-ul mi s-a părut groaznic. Din asta nu pot să înțeleg decât că posesorii de console n-au nici o problemă cu camerele mobile care zboară în direcții aleatoare când îți e lumea mai dragă și ai 2HP, în timp ce te lupți cu o hoardă de ființe drăcești care-s mai mult decât pregătite să-ți facă felul. Da’ bine. [↩]
  2. Primul calculator pe care a rulat o versiune oficială de Unix, din câte știu. Hack a fost portat mai apoi pe DOS, varianta respectivă purtând numele de „hack121”. [↩]

fallout

vineri, 30 dec. 2011, 13:22

Observație: E recomandat să nu parcurgeți articolul de față dacă nu ați jucat Fallout, în primul rând datorită faptului că vă veți afla pe lângă subiect (fapt ce se poate dovedi frustrant) și în al doilea rând pentru că imaginile și textul expuse aici conțin fără vreun dubiu spoilere.

Dând cu ochiul prin arhiva blog-ului, am constatat cu stupoare că nu am vorbit niciodată pe îndelete despre Fallout [i]. Țin să precizez că această omisiune este una gravă pentru orice individ care s-a născut înainte de ’90 și își zice gamer. Și nici cei mici nu prea pot fi iertați, la ce prostii scoate industria de jocuri mainstream în zilele noastre.

Dar în fine, mi-am propus să scriu despre el acum după ce l-am jucat a nu mai știu câta oară [ii], vorba aia, mai bine mai târziu decât niciodată. Având în vedere că gameplay-ul primelor două jocuri din seria Fallout e în mare același și cu siguranță va exista și un articol dedicat lui Fallout 2 cândva în viitor, mă voi axa mai mult pe construcția poveștii decât pe aspectele tehnice (sistemul de joc, calitatea sunetul și a graficii etc.). (mai mult…)

  1. Cel puțin nu aici. Îmi aduc aminte că am scris într-un număr din Smacketeria despre el, dar nu mai știu exact în care. [↩]
  2. Pentru că l-am cumpărat cu ocazia promoției de pe gog. [↩]

the horseless horseman (i)

joi, 25 aug. 2011, 19:23

Prefață

Cu destul de mult timp înaintea apariției RPG-ului pe calculator, așa-zisul „role playing” se făcea, după cum probabil știți, pe masă, cu ajutorul creionului, hârtiei și al unor zaruri. Și deși de ceva timp e foarte la îndemână să lăsăm calculatorul să facă o parte din treburi – calculul evenimentelor aleatoare din univers sau desenatul terenului de luptă sunt doar două elemente care îmi vin în minte acum – pentru noi, nerzii adevărați joacă în continuare și varianta clasică, în care „game master”-ul nu este un program, ci o persoană reală, iar jocul se desfășoară în jurul unei mese, sau în cel mai nefericit caz într-o cameră de IRC.

Această organizare introduce pe de o parte o serie de dezavantaje: timpul pierdut cu calcule matematice de mână (chit că majoritatea sunt simple), necesitatea de a crea și apoi a descrie un univers consistent și nu în ultimul rând dificultatea de a implica măcar patru-cinci persoane într-un astfel de joc și de a juca regulat, durata medie a unei sesiuni fiind de vreo patru ore.

Pe de altă parte, role playing-ul clasic are o flexibilitate pe care nici măcar cel mai cel MMORPG nu o poate atinge. Din implicarea participanților (inclusiv a game master-ului) pot emerge povești cu adevărat faine, accentul punându-se în mod real pe „role play” și mai puțin pe niște cifre lipsite de esență. Cu cât povestea e mai interesantă, cu atât jucătorii necesită mai multă istețime și invers, cu cât jucătorii au mai multe skill-uri în a juca, cu atât povestea va deveni mai interesantă și luptele mai spectaculoase.

Articolul de față este primul dintr-o serie, serie care reprezintă transpunerea în text a unei povești bazate pe universul Dungeons & Dragons, inspirându-se însă și dintr-o serie de mitologii, după cum probabil sugerează și titlul. Povestea nu îmi aparține, dar narațiunea este realizată din perspectiva unuia din personaje, acesta fiind jucat de către subsemnatul. Alegerea de a povesti în engleză se poate dovedi a nu fi extraordinar de inspirată, însă îmi va servi spre a-mi îmbunătăți stilul de abordare a narațiunii, în speranța că această primă participare la o campanie de D&D nu va fi și ultima.

Acestea fiind spuse, vă invit să lecturați mai jos primul capitol din jurnalul lui Yog. (mai mult…)