spyked bricks in the wall

teh way we’re heading (three)

Deşi au trecut luni bune de la primele două părţi (one and two), mi-am propus să mă ţin de cuvânt şi să închei această trilogie (erm… that sounds weird). Am încheiat post-ul precedent folosind cuvântul cheie „control” şi dând ca exemplu Xubuntu, sistem de operare care are în spate un kernel linux. N-am făcut-o întâmplător, deoarece Ubuntu & co. reprezintă exemplul perfect al sistemului de operare echilibrat între aşa-zisul ease of use şi controlul pe care îl ai asupra sa.

Nu ştiu de alţii, dar mie mi-au plăcut de mic jucăriile LEGO, fiindcă le asamblai cu ajutorul unor instrucţiuni (mai mult sau mai puţin), dar cel mai important, ştiai exact ce rol are fiecare parte a întregului. Asta îmi place şi la sistemele Linux. E de ajuns să am cunoştinţe de bază despre ceea ce am în PC (fără să fiu specialist hardware) şi îl pot instala fără prea mari probleme. Sigur, utilizatorul obişnuit va dori un sistem de operare care să îi uşureze acest proces şi să nu îl deranjeze cu prea multe litere pe ecran, deşi paradigma interfeţei grafice mi se pare una greşită (am spus câte ceva despre asta şi în partea a doua). Mai mult de atât, pe linux pot să aleg lejer între o configuraţie bloated, plină de softuri pe care probabil nu le voi folosi niciodată, şi o instalare minimală, care conţine doar strictul necesar. Microsoft, ba chiar şi Apple într-o oarecare măsură, au uitat de acest aspect al problemei.

Să luăm în considerare partea de legal mumbo-jumbo; nu ştiu câţi cumpărători de software şi-au pus într-adevăr problema asta (în România puţini, fiindcă pirateria e încă în floare). Mentalitatea de „mă duc la piaţă să cumpăr produsul X” se schimbă aici. Tu nu cumperi un produs, ci o licenţă, adică dreptul de a folosi acel produs în anumiţi termeni (stabiliţi într-un End User License Agreement pe care nu îl citeşte mai nimeni), şi o copie a produsului. Altfel spus, cumpărând o licenţă de Windows Vista, am dat banii pe un program care face exact ceea ce se vede în prezentările Microsoft (sau nu prea), nimic mai mult, şi nu pot modifica acel program să facă ceea ce vreau eu decât eventual cu nişte cunoştinţe solide de programare, dar în acel caz am încălcat legea. Sau prin alte metode mai puţin ortodoxe, care mie îmi fac greaţă.

OK, privind latura cealaltă, Linux vine de obicei cu „no warranty”; nu există (din punct de vedere legal) o garanţie că acel OS va funcţiona pe toate PC-urile, dar marile companii de development (vezi Novell sau Red Hat) vor putea spune „da, chestia asta merge pe aproape toate configuraţiile existente”. Nu întâmplător, conflictul open vs. closed source se reflectă foarte bine în domeniul driverelor, care după părerea mea ar trebui să fie în totalitate cu sursa la vedere.

Nu voi da un verdict, fiindcă e un subiect destul de delicat. Tot ce pot să spun e că – şi aici voi introduce doar un mic exemplu al sensului în care evoluează lucrurile în domeniul IT – nu îmi consider mail-urile în siguranţă pe gmail sau yahoo şi poate o chestie esenţială, nu îmi voi ţine niciodată documente importante stocate pe Google Docs and Spreadsheets; la fel mă deranjează faptul că e prea uşor să îţi faci calendarul public pe Google Calendar. Because yes, I am a control freak.

Şi fiindcă spuneam adineauri că nu dau un verdict, m-am hotărât totuşi să o fac. După părerea mea lumea IT e într-un impas imens deocamdată. Iar producătorii software şi hardware (mă refer la giganţi) încearcă umplerea acestui gol cu mult mult rahat, adică lucruri care în realitate nu sunt deloc inovatoare şi induc şi mai tare utilizatorii în eroare. În încheiere, nu pot să sper decât că mutantul x86 nu se va opune prea tare lansării unui computer cuantic (de exemplu) pe piaţa de larg consum. La o adică, producătorii nu înţeleg că eu pot rămâne la un 486 prăfuit dacă produsele lor nu îmi oferă nimic nou.