spyked bricks in the wall

the flower kings – space revolver (2000)

A devenit deja o tradiție ca atunci când fac recenzie unui album să înșir în introducere câteva cuvinte despre oamenii care participă la crearea lui și să potrivesc trupa undeva în puzzle-ul gusturilor mele muzicale. Iar pe suedezii ce alcătuiesc The Flower Kings recunosc că nu știu exact unde să îi bag, fiindcă trupa reflectă un pic mai mult decât Flower Kings; cred că în albumele lor pot fi surprinse bucăți din mai toate trupele importante de rock progresiv ale anilor ’70.

TFK, trupa, are o componență destul de consistentă, din care cea mai ușor de observat figură este cea a lui Roine Stolt. Acesta din urmă mă duce mereu cu gândul la circumstanțele în care am aflat de Flower Kings, mai exact ascultând Transatlantic și încercând să aflu câte ceva despre participanții la proiect. Au trecut mai bine de patru ani de atunci și între timp mi-am tot spus că o să scriu despre un album de-al celor dintâi. Care album, însă? Sincer, nu știu de ce am ales Space Revolver; nu știu nici măcar de ce albumul a fost denumit așa, dar mi-a atras atenția un pic mai mult decât celelalte, pentru că… vă voi povesti în cele ce urmează.

Una din primele piese surprinzătoare este Dream On Dreamer, care e mult prea scurtă pentru gusturile mele, însă e pe cât de scurtă pe atât de intensă. Combinația bass-ului fretless cu saxofonul, fiindcă nu se putea o combinație mai jazzy de atât – iar aici am ajuns la unul din aspectele care m-au făcut să iubesc Space Revolver -, fundalul, ritmul lent, toate astea trec ascultătorul într-o atmosferă superbă, un pic, dar nu prea mult melancolică, visătoare dar nu în exces, ci exact atât cât trebuie.

Am observat că mai toate albumele The Flower Kings au câte un instrumental, iar Space Revolver nu face excepție: Rumble Fish Twist e o bucată menită să pună în evidență toți instrumentiștii trupei, mai mult sau mai puțin. Chitara lui Stolt din prima parte aduce a Final Fantasy (am menționat senzația asta și când vorbeam despre The Whirlwind); tematicile prog complexe pun în evidență ritmica cum nu se poate mai bine, iar aici mă refer în special la bass. Am mai spus că bass-ul e fain, nu? Ei, Jonas Reingold face o treabă foarte bună pe albumul ăsta, iar solo-ul făcut de el pe Rumble Fish Twist e demențial.

Din melodiile „de radio” ale albumului enumerăm Chicken Farmer Song – care mie mi-a plăcut foarte mult, mai ales că are un final al naibii de dulce -, You Don’t Know What You’ve Got și A Kings Prayer. Aceasta din urmă e o baladă oarecare – fiindcă mă gândesc că așa ceva nu putea să lipsească – care însă ia sfârșit cu un solo de chitară scurt, dar bine închegat, specific lui Roine Stolt.

Monster Within e una din bucățile epice, având de altfel o temă recurentă de-a dreptul superbă. Ascultătorului nu îi este lăsat vreun moment de respiro, ritmul trecând de la catchy la lent, unde avem de-a face cu un solo superb de orgă al lui Tomas Bodin. În plus, mellotron-ul aduce un pic de tot a King Crimson, iar synth-ul și chitara prestează bucăți ce aduc oarecum a prog modern. Slave To Money începe într-o notă poate prea ușor de digerat (frumoasă, totuși), dar schimbă stilul într-un progresiv foarte fain începând cu 2:33, trecând printr-o paletă de sentimente, remarcabile aici (și nu numai aici) fiind duetele vocale între Roine Stolt și Hans Fröberg, al doilea chitarist/vocalist al trupei. Melodia se încheie cu un solo de chitară care nu îl poate lăsa dezamăgit nici pe cel mai pretențios ascultător de rock – pot merge atât de departe încât să fac comparație cu o prestație marca Brian May, calitativ vorbind.

Underdog e o chestie un pic mai aparte, una care pune accent mai puțin pe complexitatea ritmică și mai mult pe densitatea și varietatea instrumentației. Începutul e marcat de un cimpoi, iar apoi solo-ul împreună cu armonia vocală, chitara ritm și slide-ul, terminând cu orga și sintetizatoarele, toate duc la constituirea unei piese ușor ascultabilă (cel puțin în prima parte), dar în același timp cu multe subtilități.

Am lăsat la urmă ceea ce pare a fi piesa centrală a albumului, I Am The Sun. Împărțită în două bucăți, melodia se învârte în jurul întregului album în exact aceeași manieră ca Shine on You Crazy Diamond sau Larks’ Tongues In Aspic, deci până aici nimic ieșit din comun. Remarcabile sunt deschiderea făcută de prima parte și încheierea făcută de cea de-a doua, cea dintâi în forță iar cea din urmă într-un stil simfonic/atmosferic. Melodiile se continuă însă una pe cealaltă, motiv pentru care am zis să le abordez ca pe un tot unitar. Pe I Am The Sun m-a lovit prima dată saxofonul lui Ulf Wallander, moale și expresiv. Apoi, jumătatea primei părți e marcată de un break de clapă distorsionată, împletită cu o improvizație atonală de sax și un spoof destul de comic după I Left My Heart In San Francisco.

Dacă există vreun aspect tipic în ceea ce privește Space Revolver, atunci acela ar fi faptul că albumul nu are cum să prindă din prima și clar trebuie reascultat (o dată, de două, trei sau mai multe ori) pentru a ajunge să fie digerat cum trebuie, atât matematic cât și emoțional. Se pot regăsi în el influențe cum ar fi Yes, ELP sau Genesis, toate astea fiind mai mult sau mai puțin grele și necesitând o tonă răbdare.

Versurile abordează teme lirice precum decadența, războiul, visele sau îmbătrânirea și sunt departe de a fi extraordinare, însă sunt și la o poștă de a fi proaste. Le pot caracteriza obiectiv drept decente: nu mă lasă rece dar nici nu mă impresionează, însă echilibrează perfect atmosfera instrumentală, care-i de la foarte încărcată în sus. În general vorbind, albumul e presărat cu diverse teme, variind subtil între jazz și progresiv și trecând printr-un melanj între cele două. Dacă sunteți ascultători de așa ceva, e imposibil să nu vă prindă. Fiindcă în fond și la urma urmei ăsta a fost elementul care a excitat așa tare melomanul din mine.