spyked bricks in the wall

the incredible machine. doi.

Din cauza faptului că englezescul „contraption” nu are un echivalent în limba română [i], mă văd nevoit să inventez un nou cuvânt, cuvântul „contrapție”. Nu, nu este vorba de vreun soi de contracție și nici de ceva ce ar putea aduce vag a contracepție.

Contrapția este, pentru a ne exprima cât mai concis, exponentul perfect al ideii de rezolvare a unei probleme simple folosind metode (deseori de-a dreptul inutil de) complicate. De ce am face asta, vă întrebați. Sincer să fiu, nu am nici cea mai mică idee; probabil fiindcă ne-am săturat de „good engineering”, sau poate doar fiindcă ne-am uitat la prea mult MacGyver când eram mici. Sau ambele. În orice caz, seria The Incredible Machine (pe scurt TIM), producție a acum defunctei companii Sierra On-Line, are la bază exact conceptul prezentat mai sus.

Vă voi prezenta în cele ce urmează al doilea joc din cele câteva lansate de-a lungul timpului. Am ales să vorbesc despre acest particular individ din serie doar din motivul că pe ăsta chiar l-am jucat timp de ani buni. Nu s-au lipit deloc de mine celelalte două jocuri sau alte producții ulterioare, astfel că vă voi vorbi exclusiv despre TIM2, cu toate chichițele sale. Ei, nu mai știu exact când m-am apucat de jocul nostru (îmi amintesc totuși cu exactitate momentul în care am auzit de el de la un copil de o vârstă apropiată de a mea), însă am fost fascinat din capul locului de personajele care animă atmosfera jocului, și nu în ultimul rând de faptul că în jocul ăsta poți concepe chestii.

De fapt, sinceri să fim, precondițiile și scopurile unui puzzle din universul The Incredible Machine nu sunt cu mult diferite de cele ale unei probleme reale: punându-te în poziția celui care vrea să rezolve o problemă dată, ai la dispoziție mijloacele A, B și C, de care trebuie să te folosești pentru a ajunge să satisfaci scopurile X, Y și Z, sau poate doar scopul W [ii]. Diferența între ingineria serioasă și TIM apare în momentul în care ne punem întrebarea care-s exact acele mijloace și care sunt scopurile. Mai exact, pentru că avem de-a face cu contrapții, scopurile vor fi mereu unele din cele mai banale („hrănește pisica”), iar obiectele puse la dispoziție (cum ar fi o minge de bowling, un laser și trei oglinzi) vor fi unele din cele mai nepotrivite.

Astfel, un puzzle se constituie dintr-un cadru format din obiecte pre-existente în scenă și un coș cu obiecte ce pot fi folosite pentru a completa mașinăria astfel încât scopul final să poată fi atins. Obiectele sunt manipulate într-un mod destul de intutiv, astfel că, de exemplu, sfoara poate fi legată de o pârghie, iar lumânarea interacționează cu lupa atunci când prin cea din urmă trece lumină.

Fiind date toate acestea, pe un fundal muzical ce se constituie ba din Strauss, ba din Mussorgsky, va trebui să ne punem în pielea unui individ ce-și dorește să arunce în aer chestii folosind un băț de chibrit (cum ziceam, MacGyver). Diversitatea obiectelor prezente în joc e deloc neglijabilă, deci nici cea a puzzle-urilor nu se lasă mai prejos. Puzzle-urile cu care vine jocul se situează pe patru niveluri de dificultate, variind de la cele plictisitor de ușoare până la cele destul de grele încât să ajungi să pierzi ore în fața lor.

Distracția nu se termină aici: în cel de-al doilea mod de joc, doi wannabe-ingineri o pot pune de un veritabil hotseat, în care fiecare pune câte un obiect în scenă pentru a rezolva un puzzle dat, iar cel care atinge scopul câștigă. Pentru ca cei doi să nu aștepte prea mult unul după celălalt, la începutul jocului este aleasă o limită de timp pentru fiecare jucător în parte. Distracția nu se termină nici aici, deoarece producătorii au introdus un al treilea mod de joc, ce dă posibilitatea creării unor scenarii/puzzle-uri proprii, puzzle-uri care pot fi oricât de ușoare sau dificile dorește jucătorul, acesta din urmă fiind limitat în primul rând de imaginația sa.

Cealaltă limită este, bineînțeles, motorul fizic al jocului, care nu-i excelent însă își face treaba cum nu se poate mai bine. Obiectele rotunde au proprietățile lor specifice, pereții au rezistențe diferite, iar Mel [iii] își rupe gâtul dacă cade de la o înălțime prea mare în raport cu propriile dimensiuni.

În fine, pot spune despre TIM2 că e un joc cu o jucabilitate și rejucabilitate cum n-am mai văzut de mulți ani. Mai mult, interfața e extrem de prietenoasă, atât de prietenoasă încât să acomodeze un copil de zece ani, să zicem, iar ăsta nu-i mic lucru, având în vedere că vorbim despre un joc apărut înainte de Windows ’95. Contrar unei prime impresii, originalitatea jocului nu se trage atât din elementele folosite (Laser Light e un joc cu fascicule laser și oglinzi apărut în același an cu TIM2, Lemmings a apărut cu trei ani înainte), cât din felul în care acestea sunt îmbinate. Wallace’s Workshop e o apariție mai nouă din acest gen, și cu toate acestea mie îmi place mai mult originalul, pe care îl puteți găsi gratis pe Abandonia.

Acestea fiind spuse, vă las în compania a două capturi reprezentând un puzzle născocit de subsemnatul în doi timpi și trei mișcări.

1. Dicționarele îl traduc drept „șmecherie” sau „invenție”, nici unul dintre cei doi termeni nereușind să acopere domeniul semantic al cuvântului inițial. [↩]
2. Formularea se aseamănă oarecum cu cea a unei probleme de planificare automată. [↩]
3. Un personaj mic-mic, așa, cât un lemming. Pot băga mâna-n foc că Mel este inspirat din Lemmings, atât doar că dânșii erau mulți iar el e unul singur, deh. [↩]