spyked bricks in the wall

transatlantic – the whirlwind (2009)

Într-un mod mai mult sau mai puțin întâmplător, nu este prima dată când vorbesc despre (super)grupul Transatlantic. Și dacă acum vreo patru ani eram foarte confuz pe tema asta, acum sunt ceva mai puțin decât foarte confuz. Ceea ce vă pot spune e că din partea mea ca și meloman dar nicidecum specialist în ale criticii muzicale, a mă apuca să dau o notă unui astfel de grup – grup format din doi muzicieni veniți dintr-o parte a Atlanticului, Portnoy și Morse, și din doi muzicieni născuți pe cealaltă parte, Trewavas și Stolt, idee care mi-a sărit în fața ochilor minții fără să mă întreb de unde vine numele formației – este un lucru nu aproape, ci de-a dreptul imposibil. Am auzit destul de târziu că Transatlantic s-au reunit (la bunăvoința lui Neal Morse, care inițial avea alte planuri) și, fiind într-o perioadă în care mi se pare – încă mai sunt acolo – că nimic nu mai reușește să mă impresioneze, am purces la ascultare cu o atitudine mai critică decât trebuia.

The Whirlwind se compune din două părți (discuri) distincte, primul format dintr-o melodie concept ce poartă numele albumului și al doilea din diverse piese. Le voi lua la puricat separat:

The Whirlwind (main song)

Practic, tot discul ăsta e o mare melodie, fapt deloc de mirare, albumele precedente obișnuindu-ne cu genul ăsta de piese. Totul începe cu o uvertură conținând câteva teme inspirate destul de clar din prog-ul anilor ’70 și altele mai mult sau mai puțin spre metal, la asta contribuind destul de mult stilul lui Mike Portnoy (nu-i pot spune altfel decât abuz de pedală dublă). Trecerea la The Whirlwind se face într-un ritm alert, după care ritmica o ține așa timp de câteva secțiuni (prefer să le spun secțiuni track-urilor) bune, cu câteva opriri, una din ele fiind și The Wind Blew Them All Away, o bucată așa mai de jale, cu un solo plin de feeling. Și în timp ce versurile de la The Whirlwind sunt cumva antrenante, ultima strofă din a doua secțiune m-a plictisit destul de tare din punctul ăsta de vedere.

Ca fapt divers, melodia pare să aibă în spate o poveste destul de interesantă pe care, ca de obicei, n-am avut răbdare să o descifrez în întregime (sincer, asta se aplică în cazul majorității melodiilor Transatlantic), deși am belit ochii bine la versuri. În orice caz, A Man Can Feel (și nu numai) mi-a dat cumva o senzație de soundtrack de joc de SNES (I’m talking Final Fantasy VI here), chestie care poate semnifica faptul că am luat-o oleacă razna și am început să aud chestii acolo unde nu e necesar.

Out of The Night e una din preferatele mele, putând fi descrisă pe scurt cam așa: clapă/ritm stil Beatles, catchy. Urmat de Rose Colored Glasses, care are un interludiu foarte floydian, cu o temă de chitară identică cu cea de la Shine On You Crazy Diamond (sunt sigur că cei patru se așteptau să ne dăm seama). Apoi, atât Evermore cât și Set Us Free și Lay Down Your Life pleacă de la câteva dintre temele principale ale albumului și aproape că sunt dansabile (într-un stil mai mult sau mai puțin 70s-80s), chit că-i prog rock și nu altceva. Mai puțin cea din urmă din cele trei, ce-i drept.

Pauza tematică (fără a lăsa ascultătorul fără material de digerat, însă) oferită de instrumentalul Pieces of Heaven e urmată de încă o bucată în stil Floyd (bazată pe o altă temă principală), Is It Really Happening?, care de fapt merge într-un crescendo lent către o progăreală (?) de vreo patru minute. Partea asta se vrea a fi cumva punctul culminant al albumului, făcând trecerea către mărețul final, Dancing With Eternal Glory / Whirlwind (Reprise).

Descrierea de mai sus nu are mare sens dacă nu e citită în contextul melodiei propriu-zise. The Whirlwind (întregul disc) e o bucată epică în sensul propriu al cuvântului. Nu sunt obișnuit să dau calificative siropoase, așa că nu o voi face. De asemenea, am încercat să compar atât Bridge Across Forever cât și SMPT:e cu The Whirlwind și nu mi-a ieșit de nici o culoare. În schimb, faptul că albumul (iar aici mă refer mai ales la cele aproape 78 de minute de The Whirlwind) a primit o groază de review-uri pozitive vorbește de la sine. Iar dacă albumul de debut mi s-a părut un experiment interesant iar cel de-al doilea a devenit în timp una din prestațiile mele preferate, ăst din urmă mi-a scuturat destul de tare simțul auditiv, iar pe cel emoțional și mai tare.

Special edition tracks (additional disc)

Și Bridge Across Forever are un asemenea disc. Și nu m-a atras foarte tare, fiindcă nu se leagă mai deloc cu albumul principal. Totuși, nu am omis această a doua parte, care își face debutul cu o piesă – pe numele ei de fată mare, Spinning – a cărei temă introductivă îmi pute de la o poștă a Yes (sigur orga e de vină).

A doua melodie, Lenny Johnson, e „another one of those favourites”, o melodie destul de Beatlesy (mai ales în ceea ce privește vocea lui Stolt), ușor digerabilă. Plus că povestea din spate e oarecum amuzantă, presărată cu un pic de dramatism, dar foarte puțin. For Such A Time e de fapt una din temele de pe The Whirlwind, deghizată într-o baladă cu pian și chitară acustică, pardon, chitară acustică și pian, marca Neal Morse; cam același lucru se poate spune despre tematica versurilor, scrise într-un stil destul de Christian Rock. Piesa lui Trewavas, Lending A Hand, are o mare hibă, și anume că e prea lungă; altfel, cuvântul cheie aici e Beatles.

Discul se încheie cu un set de cover-uri, care, deloc surprinzător, sună destul de bine ținând cont de faptul că sunt copii după melodii aparținând unor artiști consacrați. Și fiindcă setul ăsta începe cu un cover după Genesis, nu pot spune decât că vocea nu sună deloc rău, în ciuda faptului că melodia nu-i cântată de Peter Gabriel, fiindcă na, el nu face parte din Transatlantic. Apoi, ladies and gentlemen, suntem puși față în față cu onoarea de a-i auzi vocea nimănui altuia decât lui Ringo… errr, Mike Portnoy, pe un A Salty Dog. La fel și pe I Need You (cu mult ajutor din partea celorlalți și alte câteva surprize). Fapt surprinzător, vocea lui Portnoy sună bine spre foarte bine. În concluzie, ori la postprocesare au reușit cumva să îi dea un timbru mai plăcut, ori eu l-am subestimat foarte tare pe domnul lider al trupei Dream Theater până să ascult acest album; sau ambele. În ceea ce privește Soul Sacrifice, nimic special, un instrumental plăcut urechii, încheiat cu o mică glumă. Într-adevăr, instrumentație impecabilă la cover-uri.

Considerații generale? Nu am.