spyked bricks in the wall

trine

Cel mai probabil vă aduceți aminte de mica mea expunere patetică despre industria jocurilor; am comis-o acum o lună, deci destul de recent, cu Machinarium, o producție indie de-a dreptul superbă. Iată că în aceeași lună cei de la Level s-au decis să vândă revista împreună cu un alt joc interesant, mai mult sau mai puțin inovator, și anume Trine.

Voi începe cu punctul (punctele) în care Trine e mai puțin inovator. Vă aduceți aminte de The Lost Vikings, nu? Dacă nu, atunci mi-e greu să cred că vă spuneți gameri, deoarece jucarea acestui din urmă joc e o necesitate a culturii generale gameristice – și probabil că mulți vă jucați WoW, Diablo II, Warcraft III sau Starcraft 2, toate aceste titluri plecând de la cei ce azi se numesc Blizzard, pe vremurile când au lansat Lost Vikings numindu-se altfel. Ei, Lost Vikings e un joc cum rareori vezi, o combinație între puzzle, acțiune și platformă în care controlezi trei personaje, fiecare cu abilitățile și defectele lui.

Deloc întâmplător, la fel se întâmplă și în Trine. Ocupându-și locul tot undeva într-un spațiu medieval sau cvasi-medieval, acțiunea își pune lupa pe trei indivizi: un cavaler cam dobitoc și bețiv dar forțos, o hoață despre care nu știm mare lucru și în cele din urmă un vrăjitor, care-i evident geek-ul grupului ce se formează undeva la începutul jocului.

Cei trei nu se cunosc inițial, dar ajung să pună literalmente mâna pe câte o fațetă a unui artefact vechi și de demult blah yadda și să fie transpuși într-o singură entitate fizică, ei fiind de fapt trei. V-ați prins, numele artefactului e Trine, adică un fel de plăcintă pe nume Trigon, atât doar că nu-i plăcintă, ci altceva. Și cum doar unul poate să existe fizic la un moment dat (lucru care, apropo, deosebește Trine de Lost Vikings), dar ei sunt de fapt trei – și nu oricum, ci interschimbabili -, cei trei eroi sau cvasi-eroi pornesc la luptă cu forțele malefice ale lumii în care trăiesc. Da, uitasem să menționez că universul din Trine a degenerat într-un așa hal încât oamenii nu prea mai au chef să existe, lăsând astfel loc formațiunilor scheletice care nu-s vii și nici moarte, adică undead, adică strigoi, cică [*].

Într-adevăr, povestea e de un banal specific oricărui joc de duzină. Banal prezent de altfel și în multe jocuri clasice, făcând astfel firul epic demn de ignorat. Jocul în sine însă reușește lejer să se detașeze de medie, prin mai multe elemente.

Unul din aceste elemente este gameplay-ul propriu-zis. Jucătorul are sub control oricare din cele trei personaje (interschimbarea se poate face printr-o apăsare de tastă), fiind nevoit să facă față unei lumi instabile din toate punctele de vedere. Knight-ul este capabil de a exercita forță brută, în timp ce thief-ul-gagică poate face niscaiva acrobații cu agățătoarea din dotare și în plus trage cu arcul, de obicei în alții care trag la rândul lor cu arcul, dar nu numai. Wizard-ul se bazează cel mai mult pe stamina/mana, aceasta fiindu-i necesară să facă vrăji. În timp ce vrăjitorul nu are nici o abilitate de luptă implicită, el poate aduce în lumea fizică – printr-un fel de mouse gestures, adică simboluri desenate pe ecran cu mouse-ul – diverse feluri de obiecte (o cutie, de exemplu), cu care poate sfărâma oasele inamicilor. Sigur că în 99% din cazuri cutia va folosi la alte scopuri, precum atingerea unei platforme aflate la înălțime. În fine, vrăjitorul manipulează obiectele prin levitație, care-i de-a dreptul fun dar consumă și destulă energie.

Jocul are și un element de RPG, mai exact capacitatea de a spori forța (fizică, magică etc.) personajelor. Sunt posibile două moduri de a face asta: unul este acumularea de poțiuni de experiență, iar al doilea este găsirea unor obiecte de obicei ascunse, obiecte care dau diverse abilități celui care le poartă. Avansarea în nivel rezultă în acumularea unor skill point-uri ce pot fi folosite pentru a mări nivelul de proficiență al unuia din personaje într-un anumit domeniu: thief-ul poate ajunge să tragă cu două săgeți simultan, knight-ul își poate îmbrânci inamicii și așa mai departe.

Atât grafica in-game cât și desenele artistice sunt foarte bine realizate, eye-candy-ul fiind sublim. Un aspect remarcabil este însă motorul fizic, bazat pe PhysX de la Nvidia. Interesant este că motorul fizic nu este acolo doar pentru a spori detaliul și realismul grafic. Terminarea jocului se bazează la greu pe manipularea mediului, jucătorul fiind nevoit să se folosească de orice pârghie (metaforică sau nu) existentă pentru a-și atinge obiectivul, inclusiv de cele ce par a fi bug-uri. De altfel, nu am întâlnit decât un bug evident în joc, iar acela se constituia dintr-un inamic care a rămas blocat într-o animație.

Altfel, lăsând la o parte momentele în care e necesar un dram de gândire pentru rezolvarea unui puzzle, jocul devine destul de repetitiv pe parcurs. Tipurile de inamici cred că pot fi numărate pe degetele de la o mână (cei mai mulți sunt un fel sau altul de schelet), iar puzzle-urile se rezumă de obicei la a apăsa un buton sau a trage de o manetă; nu foarte mult, având în vedere că jocul nu-i lung, dar nici chiar scurt nu e. Tot la capitolul neajunsuri aș adăuga faptul că personajele nu-s bine echilibrate în cea mai mare parte a jocului (spre sfârșit se mai schimbă situația), ajungând în multe situații să te bazezi excesiv pe un personaj cam până moare, iar apoi fugind disperat către următorul checkpoint.

Salvarea bazată pe checkpoint-uri mi se pare foarte potrivită pentru Trine, cu mențiunea că checkpoint-urile din cadrul nivelului nu sunt contorizate după părăsirea jocului (la revenire se începe cu startul nivelului curent). În urma morții tuturor personajelor, se poate face respawn la ultimul checkpoint, acestea primind o parte din viață și mana, în funcție de nivelul de dificultate. Chiar și așa, acest lucru face mult mai ușoară terminarea jocului, scăpând gamerul de multe frustrări.

În fine, muzica e tipic medievală, frumoasă, nimic ieșit din comun însă. Voice acting-ul e oarecum mediocru, dar nu deranjant, partea de narațiune ieșind un pic în evidență aici. Au reușit să mă țină în priză puzzle-urile drăguțe, ocazionalele momente presărate cu surprize mai mult sau mai puțin plăcute și inamicii de-a dreptul enervanți uneori. Scheleții sunt exact atât de proști cât trebuie să fie, cel mai deștept lucru pe care știu să-l facă fiind săritura peste o groapă (sau în ea) sau urcarea (cu sau fără succes a) unei margini.

Linie-de-jos (adicătelea bottomline), Trine e jocul perfect pentru a-ți omorî câteva ore din viață. E exact atât cât trebuie de inovator și cât se poate de fun. Aproape sigur o să joc și Trine 2 odată ce va fi terminat de finlandezii de la Frozenbyte.

[*]: Am făcut toate traducerile engleză-română folosind această unealtă. Eu nu m-aș încrede complet în ele, dar să le presupunem momentan a fi corecte.