spyked bricks in the wall

ubuntu 10.04 – primele impresii

În decursul vieții sale, cam orice ființă de pe acest pământ care-și spune om (care-și spune în orice fel, ținând cont de faptul că omul e momentan singura ființă capabilă de comunicare verbală, în felul în care am definit-o tot noi, oamenii) trece prin momente în care se maturizează, capătă experiență etc. Dar cum nu aveam de gând să vă plictisesc cu detaliile plicticoase ale vieții mele (și ca simplu fapt divers, ăsta nu-i unul din momentele alea), hai să vă povestesc cum, în decursul vieții sale, omul își bagă uneori picioarele în subtilități („oau, are rami de doi giga” sau „oau, ce sâni are… și știe să și gătească”) și revine la lucruri mai simple („oau, merge”).

Ce tot îndrug eu aici e că dacă vă așteptați să îmi dau cu părerea despre noua versiune Ubuntu din punctul de vedere al programatorului, administratorului de sistem amator, inginerului sau eventual din cel al astrofizicianului (hint: momentan sunt doar două din lucrurile enumerate adineauri), atunci vă înșelați. Motivul pentru care folosesc de ceva ani buni Ubuntu (și Windows, uneori) în loc de, știu eu, Gentoo sau FreeBSD, e că în 90% din timp vreau să meargă. Adică să fie „usable”, vorba englezului. Nu că FreeBSD nu ar merge, dar nu la chestii de zi cu zi, cum ar fi scărpinatul în nas virtual.

Revenind la oile noastre, sâmbătă m-a mâncat undeva să schimb Jaunty-ul meu cu un Lucid (dezamăgirea numero uno: Laughing Lynx ar fi fost tautologia perfectă în română), renunțând la un sistem de operare care mergea perfect pentru unul încă în Beta 1 la vremea aia. Toate bune și frumoase, am testat driverele (video, audio și wireless lan-ul) direct pe live cd și s-au dovedit a funcționa fără probleme, motiv pentru care am purces la instalare. Ba chiar am și ales ext4 ca sistem de fișiere pe partiția root, în ideea că dacă nu merge, oricum nu prea contează.

Și uite că a mers pentru cam jumătate de oră, până la primul crash. Mi s-a părut inițial că avea de a face cu niște erori de scriere în pipe-uri (pe care nici nu le vedeam bine în momentul restartării gnome-session) și cu tastatura, dar nu prea contează, fiindcă problema s-a rezolvat de la sine într-un mod misterios, după primele trei crash-uri. Apoi am observat că nu mai pot posta pe twitter din Gnome-Do (din cauza unor erori de acces la gnome-keyring), o problemă neesențială aș spune. Oricum, la primul update am scăpat de toate problemele mai serioase, iar bubele de sleep/hibernate din Karmic (asta din ce am auzit) sunt acum inexistente.

Printre aspectele enervante se numără inconsistențele la nivelul interfeței grafice: se dorește renunțarea la Notification Area în favoarea unui alt applet, Indicator Applet, ocazie cu care applet-ul pentru volum a fost introdus direct în cel din urmă, ceea ce prezintă probleme mari de folosire. Din fericire, am aflat că aplicația veche pentru volum există, dar este ascunsă. Cât despre aranjamentul butoanelor din bara de titlu, un gconftool-2 sau aplicația lui Alex rezolvă neplăcerea asta imediat.

Ce mi-a plăcut? Timpul de boot e foarte scurt (cam 10 secunde, după cum se lăudau developerii), iar timpul de suspend + revenire e aproape inexistent. În rest, nimic în plus sau în minus față de alte versiuni… ah, OSD-ul movie player-ului e simpatic și nici acum nu înțeleg de ce numele Gnometris-ului s-a schimbat în Quadrapassel, wtf. Introducerea Empathy-ului ca și client IM implicit nu îmi spune nimic (folosesc Pidgin în continuare), Gwibber e ok iar Network Manager-ul din Gnome pare oleacă mai polished. Am uitat ceva?

Închei spunând că și programele pentru ființe umane, la fel ca și ființele însele, trec în decursul vieții lor prin momente în care se maturizează, capătă experiență, își mai schimbă una, alta și așa mai departe. Proces care se aplică la fel de bine și la Ubuntu.