machinarium

duminică, 12 sept. 2010, 17:43

Cei ce citeau spyked bricks in the wall și acum mai mult de trei ani își amintesc probabil cum m-am plâns eu în două rânduri (primul și al doilea) de faptul că tehnologia s-a culcat pe o ureche. În ciuda faptului că privirea mea de ansamblu este o idee mai optimistă acum – nu degeaba, ci fiindcă software-ul și hardware-ul evoluează totuși lent, dar simbiotic, către un mediu utilizabil -, există totuși un domeniu mă face și nu mă face fericit în același timp: jocurile pe calculator.

Nu-i deloc o noutate faptul că producția de jocuri s-a industrializat puternic, mergând fix în aceeași direcție ca și hollywood-ul. La fel ca în cazul cinefililor, iubitorii de jocuri ce pot fi caracterizate drept artă în sensul cuvântului tremură de fericire când apare ceva mai răsărit, care să nu fie prins în clișee vechi de 10-15 ani. Și aici salvarea este una singură, mică dar în același timp însemnată, anume filmul, respectiv jocul independent.

Există totuși două deosebiri între cele două. Prima este aceea că în timp ce filmul independent se bucură de o distribuție de obicei restrânsă, limitată doar la consumatorul informat, jocurile, oricum ar fi ele, sunt promovate mult mai ușor pe internet, într-o junglă unde poți nimeri mai ușor peste ceva bun. Acest argument e unul slab, înșelător, poate chiar fals, dar așa simt eu că merg lucrurile. (mai mult…)

de amorul artei (iv)

vineri, 10 sept. 2010, 15:27

În spiritul postărilor anterioare, voi continua cu ceea ce am ascultat/văzut/citit în ultima vreme (A), cu mențiunea că aceasta este o submulțime a mulțimii chestiilor pe care am vrut să le ascult/văd/citesc (M). Complementul lui A în raport cu M, pe care îl vom nota cu A^C, satisfăcând binecunoscuta relație A^C = M \setminus A, reprezintă astfel mulțimea chestiilor pe care mi-am dorit să le consum dar nu am reușit, limitat fiind de diverse limitări, care sunt, că-s probabil peste patruzeci și două, care este (răspunsul).

Ce am ascultat; destul de multe, dar mă voi rezuma momentan la două-trei, pentru a nu mă lungi:

  • Ark – Burn The Sun, a cărui recenzie vă invit să o citiți chiar aici, pe blog.
  • Ceva din discografia formației suedeze Beardfish. La fel ca în cazul The Flower Kings, fiți pe fază, trebuie să apară pe aici ceva legat de asta. (mai mult…)

ark – burn the sun (2001)

duminică, 5 sept. 2010, 15:58

Următorul album ce-l consider demn de o recenzie (după Road Salt One), adică albumul de față, este tot al unei formații de sorginte nordică. Ark, căci așa îi spune trupei, este copilul a trei oameni: Tore Østby la chitară, John Macaluso în rolul tobarului și nu în ultimul rând Jørn Lande drept vocal. Celor trei – din care doi norvegieni, la fel ca și naționalitatea proiectului în sine – li se adaugă alți doi muzicieni, mai exact Randy Coven și Mats Olausson, în calitate de bassist și respectiv clăpar.

Trebuie menționat în paranteză faptul că albumul anterior al celor trei – fiindcă la acea vreme formația conținea doar primii trei membri – a fost foarte bine primit de către fanii metalului progresiv, fiind ceva cu totul și cu totul inedit în contextul sfârșitului anilor ’90. Cu doi ani mai târziu, Burn The Sun și-a propus să ducă mai departe tot ceea ce înseamnă Ark, începând în forță cu Heal The Waters, melodie din care mustește încă din primele secunde progresivul, printr-o improvizație de baterie. (mai mult…)

Articole mai noi »