spyked bricks in the wall

arjen anthony lucassen’s lost in the new real (2012)

L-am menționat pe Arjen Lucassen în mai multe rânduri în trecut, de exemplu când am discutat prima dată de Ayreon sau cu ocazia review-ului pe marginea Guilt Machine, sau cu ocazia analizei 01011001, sau când a venit vorba pe scurt de Star One. Fiecare proiect și fiecare album de pe fiecare proiect are specificul său, aceeași chestie aplicându-se și în cazul Lost in the New Real.

De exemplu majoritatea albumelor Ayreon sunt un fel de rock operatic, pe când Guilt Machine e o înșiruire de melodii care trimit către stări mai mult sau mai puțin negative, iar Star One e orientat mai mult spre metal. Toate au în comun faptul că abordează teme care se leagă de domeniul science fiction [i], iar Lost in the New Real continuă tradiția cu un concept destul de interesant.

Contextul spațio-temporal al albumului este situat undeva în Pământul viitorului, unde un anume domn L. e scos dintr-un container criogenic și trezit dintr-un somn care a început cândva prin secolul al XXI-lea. Se pare că domnul L. fusese pus acolo din cauza unei boli, boală pe care doctorii viitorului i-au vindecat-o în doi timpi și trei mișcări. Evident că L. al nostru e foarte dezorientat, astfel că pe marginea fiecărui episod din cadrul albumului se poate auzi vocea unui anume doctor Voight-Kampff (Rutger Hauer), care-i medicul terapeut al lui L., pus acolo să-i faciliteze adaptarea la Noul Real – sau cam așa ceva.

„Povestea” albumului se constituie deci pe niște speculații interesante făcute pe marginea viitorului rasei umane. Speculații cum ar fi de exemplu aceea că realitatea virtuală ne va fi la degetul mic iar oamenii vor trăi atât de mult încât la un moment dat vor ajunge să-și termine viața prin inducerea eutanasiei; asta bineînțeles după ce cantitatea de oameni de pe planetă a scăzut suficient de mult, în urma foametei și nașterilor controlate. Toate ideile astea îi sunt servite pe tavă domnului L., albumul punând cu această ocazie problema adaptării acestuia la noul mediu, făcând în același timp referire la ideea mai largă a evoluției rasei umane în timp de câteva sute de ani de acum. E interesant cum descrierea acestei noi lumi e abordată dintr-o perspectivă mai mult sau mai puțin Star Trek-iană – adică foarte „cheesy” -, contrastând uneori cu aspecte mai puțin plăcute sau dimpotrivă, îmbinând umorul cu negrul.

Din punctul de vedere al interpetării, compoziției și aranjării albumul se prezintă impecabil. Majoritatea instrumentelor cât și vocea principală sunt făcute de Arjen însuși, cu nițel ajutor din partea unor instrumentiști iscusiți cum ar fi Wilmer Waarbroek ca voce a doua, Ben Mathot la vioară sau Jeroen Goossens la fluier. Stilurile sunt întoarse pe mai toate părțile, variind de la Beatles (melodia de pe album care conține „Beatles” în titlu) la pop (Dr. Slumber’s Eternity Home) la rock cu iz de industrial (Parental Procreation Permit) sau pur și simplu heavy metal (Yellowstone Memorial Day). Melodiile progresive sunt The New Real și Lost in the New Real, care au și particularitatea de a fi piesele principale de pe album, marcând începutul și sfârșitul aventurii domnului L. în cadrul Noului Real.

Lost in the New Real e structurat pe două discuri, din care primul e narat de Rutger Hauer iar al doilea conține compoziții ale lui Arjen care se întrepătrund cu cover-uri, acestea din urmă fiind la rândul lor în mare parte legate de conceptul albumului. Printre cover-uri se numără melodii cunoscute mie cum ar fi Welcome to the Machine sau Battle of Evermore, dar și unele pe care abia le-am descoperit, cum ar fi Veteran of the Psychic Wars de la Blue Öyster Cult, Some Other Time de pe albumul I Robot al lui Alan Parsons sau în fine, I’m the Slime a lui Zappa.

Din această recenzie ar trebui să reiasă sau nu că subsemnatul a savurat sau nu albumul acesta, fapt care-i irelevant la urma urmei. Ce-i important e să îl ascultați voi și să vă formați singuri o părere. Ca fapt divers însă, mie îmi e greu momentan să integrez albumul în marea imagine a gusturilor mele muzicale, dat fiind că nu l-am ascultat decât de vreo douăzeci de ori și îmi este încă proaspăt lipit pe creier. Din asta ar trebui să reiasă însă că – la fel ca pe orice alt album bun de rock progresiv – l-am tocat bucată cu bucată și l-am întors pe toate părțile, ceea ce înseamnă că pentru mine e un fel de orgie muzicală și nu numai. Poftă bună deci.

1. The Human Equation e singura excepție în sensul ăsta, deși o analiză mai atentă ar putea să releve contrariul. [↩]