spyked bricks in the wall

ark – burn the sun (2001)

Următorul album ce-l consider demn de o recenzie (după Road Salt One), adică albumul de față, este tot al unei formații de sorginte nordică. Ark, căci așa îi spune trupei, este copilul a trei oameni: Tore Østby la chitară, John Macaluso în rolul tobarului și nu în ultimul rând Jørn Lande drept vocal. Celor trei – din care doi norvegieni, la fel ca și naționalitatea proiectului în sine – li se adaugă alți doi muzicieni, mai exact Randy Coven și Mats Olausson, în calitate de bassist și respectiv clăpar.

Trebuie menționat în paranteză faptul că albumul anterior al celor trei – fiindcă la acea vreme formația conținea doar primii trei membri – a fost foarte bine primit de către fanii metalului progresiv, fiind ceva cu totul și cu totul inedit în contextul sfârșitului anilor ’90. Cu doi ani mai târziu, Burn The Sun și-a propus să ducă mai departe tot ceea ce înseamnă Ark, începând în forță cu Heal The Waters, melodie din care mustește încă din primele secunde progresivul, printr-o improvizație de baterie.

În continuare, Torn trece către un stil mai atmosferic, în care se observă însă în continuare influențe ale unor formații precum Symphony X. Apoi, piesa omonimă albumului e chiar un „straight metal”, fără prea multe briz-brizuri, așa cum îi stă bine power metal-ului nordic. Una din piesele grele ale albumului se vădește a fi Absolute Zero, care alternează între o secțiune de strofă atmosferică, cu influențe drum and bass, și un refren pur metal, care ia sfârșit de fiecare dată cu o temă asemănătoare cu cea de pe Heal The Waters. Waking Hour e însă un alt membru al categoriei „prog atmosferic”, venind cu o tematică melodică faină, tobe ceva mai calme și un bass al cărui feeling cred că se observă cel mai bine aici.

Un alt highlight al albumului este Just a Little, o bucată de flamenco-rock progresiv, dacă există așa ceva. Aici e pusă în evidență varietatea tonurilor pe care Lande e capabil să le scoată din aparatul vocal, de data asta tonalitatea fiind mult mai curată față de alte piese. Tot pe melodia asta avem de-a face cu un solo de orgă care nu poate să nu topească inima oricărui ascultător de rock progresiv.

Revenind la metalul care-i din metal, căci metal este, Noose are o semnificație pur personală pentru autorul articolului, aceasta bucurându-se a fi prima bucată de Ark ascultată de subsemnatul. Ca orice chestie pur personală, semnificația asta are o poveste în spate, încă una destul de scurtă. O voi povesti în cele ce urmează: întâmplător sau nu, am aflat că secțiunea de intro a melodiei este identică din aproape orice punct de vedere cu începutul piesei This Dying Soul de la Dream Theater. Menționăm că Burn The Sun a apărut cam cu doi ani înainte de Train of Thought, ceea ce înseamnă că Ark nu aveau cum să copieze pasajul de la Dream Theater, însă aceștia din urmă aveau cum să îl copieze de la ceilalți – lucru deloc de mirare. Noose, la fel ca și Burn The Sun, e foarte metal-oriented iar vocea lui Jørn Lande rupe și aici; la fel ca pe Feed The Fire, care e la rândul ei o piesă „straight metal” foarte catchy, poate doar pe refren un pic mai lentă. Mă simt nevoit să reiterez faptul că vocea prestează în forță, Lande având un motiv foarte bun să fie comparat cu David Coverdale, deși vocea acestuia din urmă mi se pare ceva mai puțin versatilă.

În fine, albumul are și câteva balade: Resurrection e cea mai puțin baladă dintre toate baladele de pe album și în același timp cea mai prog metal. I Bleed vine cu un refren și o secțiune de bridge absolut superbe din punctele de vedere ritmic și tematic, aducând un pic mai mult a Whitesnake. Ultima piesă, Missing You, e cea mai lungă, dar în același timp cea mai ușor de ascultat piesă de pe Burn The Sun. În primul rând din cauza atmosferei care-i un pic floydiană de felul ei, dar și din cauza ritmicii accesibile și a melodiei faine.

În finele finelui, voi vorbi un pic despre album în general. Ark sunt genul de tipi „ceas elvețian” (bine, norvegian), cărora nu le poți reproșa nimic din punct de vedere tehnic. Compozițional mi se pare că au destul de multe lipsuri – a se consulta în dicționarul progarchives Pain of Salvation, Opeth sau Ayreon pentru compoziție -, dar lipsurile astea sunt compensate din plin de stilul energic și chiar de tehnica în sine, care variază de la jazz la flamenco și mai departe la un metal ce lovește în creieri fără milă.

Melodiile sunt destul de scurte (excepția fiind Missing You), orientate clar spre metal, mai bine zis spre power metal, însă nu un power metal tipic – dacă vă simțiți cumva încurcați de genurile menționate aici, încercați să vă imaginați cât de confuz sunt eu. Elementele de progresiv și jazz stau atât în partea fundamentală, cea ritmică (unde toba și bass-ul se desfășoară cu treceri impecabile), cât și în subtilitățile atmosferei melodiilor, subtilități pe care am tot pus accentul în acest articol.

Partea cea mai pregnantă, vocea, nu mă gândeam că ar putea și nu avea cum să îmi înșele vreo așteptare, deoarece l-am mai auzit pe Jørn Lande pe unul din albumele Ayreon, unde mi-a făcut sufletul ghem; la fel s-a întâmplat și pe Burn The Sun. După cum ziceam, instrumentația e ceas, dar Lande e cu totul o forță muzicală; și ca fapt divers, următorul album Ark (confirmat) va ieși cu altcineva la voce.