world of goo
duminică, 30 aug. 2009, 19:18
As the sun set over the last of the hills, one of the Goo Balls seemed to say that life sure seemed like a giant physics simulation! … but as he fell into the spikey death pit below, he knew it probably didn’t matter
… cam așa sună descrierea de pe un panou din World of Goo, semnat The Sign Painter. Am aflat despre joc acum destul de mult timp, de la Piry; ideea mi s-a părut cel puțin interesantă, dar a trebuit să îl încerc pentru a mă convinge. Ce a ieșit? Here goes. (mai mult…)
guilt machine
duminică, 5 iul. 2009, 12:11
În urmă cu câțiva ani am descoperit o chestie foarte foarte interesantă, pe nume Ayreon. Cel puțin la fel de interesant este omul din spate, Arjen Lucassen, care, nordic fiind (iar nordicii știu să facă muzică de calitate), și-a turnat cum nu se poate mai bine ambiția, pasiunea și sufletul în proiectul ăsta. Ayreon e momentan pe pause de la ultimul album, iar micul uriaș Arjen ne pregătește de ceva timp o nouă idee, pe numele ei de fată mare Guilt Machine.
Prea multe nu știu nici eu. La voce îl avem pe Arjen împreună cu un vocalist de rock alternativ, la chitară participă Arjen și Lori, la baterii pe unul din tobarii de la Porcupine Tree, iar la orice alt instrument pe care nu l-am menționat aici tot the genius guy. Proiectul în sine se vrea a fi ceva mai dark decât Ayreon și axat pe cu totul alte teme decât cele SF. Despre alte elemente originale voi vorbi după apariția albumului, la sfârșitul lui august; da, știu care sunt acele elemente originale (câteva din ele, anyway) și nu, nu am pile pe la management-ul formației, spoilere se pot găsi lejer folosind google.
Mai multe informații (inclusiv niște demo-uri) se pot găsi pe myspace-ul lor și pe pagina oficială.
hiromi
Mă chinuie gândul groaznic că n-am mai dat nici o recomandare muzicală de vreo trei-patru luni, deci iată noua mea obsesie/descoperire în domeniul jazz-ului. Cum eu nu obișnuiesc să critic jazz-ul fiindcă, evident, e făcut de oameni care se vede de la o poștă că se pricep la muzică, pe donșoara Hiromi Uehara o voi prezenta așa, pe scurt, în rest lăsându-vă pe voi să vă delectați. Așadar, japoneză, pianistă, fană King Crimson/Dream Theater/Oscar Peterson/Chick Corea, stil muzical pe măsură.
Site-ul oficial; 1; 2; 3. Enjoy listening to the lovely lady.
death note (2006)
sâmbătă, 14 mart. 2009, 11:15
Voi începe tentativa mea de recenzie cu un scurt disclaimer: nu îmi permit să fiu snob în ceea ce privește domeniul filmelor/anime/manga. Nu mă consider un mare fan al domeniului, iar acestea fiind spuse, mărturisesc că nu am purces în a vedea serialul imediat cum am auzit de el. Abia ceva mai târziu, trecut fiind prin experiența Ergo Proxy (și în urma recomandării date de nenea DBK), am zis să văd ce-i cu acest Death Note.
Intriga e una destul de directă. Un elev de liceu, Light Yagami, găsește în curtea școlii un carnețel scăpat pe jos de nu știu ce entitate ciudată. Și cum, printr-o pură coincidență, tot era el plictisit, a zis că nu e posibil să omori oameni scrijelindu-le numele într-un caiet și că cineva are chef de glume proaste. Când s-a convins că toată treaba e pe bune și Death Note-ul funcționează, Light o ia un pic mai mult razna și își propune (ascuns sub numele Kira) să creeze o nouă lume, lipsită de orice fel de infracțiune, intrând astfel în conflict cu unul din cei mai mari detectivi din lume, un personaj misterios pe nume L.
Serialul evoluează pe mai multe planuri. Unul din ele este planul luptei lui Kira cu L și cu succesorii acestuia. Autorii prezintă ambele perspective (a lui L și a lui Light) într-un mod aproximativ self-consistent, în sensul în care „găurile” din poveste sunt în mare parte insesizabile. Atât Yagami cât și L sunt personaje care posedă calități excepționale de deducție. La un moment dat relația dintre cei doi ajunge să oscileze între prietenie și dușmănie, ei făcând parte din aceeași echipă de investigație ce și-a propus să îl demaște pe Kira. Al doilea plan este cel al relației dintre Light și alte personaje (familia/prietenii), plan care ilustrează anumite aspecte ale societății japoneze, lucru de altfel tipic pentru anime/manga „serioase”, se pare.
Ultimul plan, poate cel mai interesant, este reprezentat de monologul interior al lui Kira – care apare de multe ori ca un personaj separat în raport cu Light – și de dialogul său cu un Zeu al Morții, Ryuku. Aceștia se manipulează reciproc, ambii urmându-și propriile interese, fără a încălca însă regulile carnetului. Procesul de maturizare/dezumanizare al lui Yagami expus aici este practic echivalent cu cel de conturare al personajului Kira, care la rândul său reprezintă justiția și cinismul, ambele absolute (da, totul e dus la extrem într-un mod destul de realist).
Nu lipsesc ocazionalele exagerări á la Dragonball Z sau mai știu eu ce alt anime comercial („I’m gonna take this potato chip and EAT IT!!”); cu toate astea, acțiunea a reușit să mă țină în priză în cea mai mare parte a timpului. Privite în ansamblu, povestea și ideile reușesc să pună niște probleme interesante: influența unei arme așa puternice asupra individului care o deține și modul în care puterea pervertește oamenii, felul în care un astfel de instrument ar putea schimba lumea, problema dureroasă a moralității pedepsei cu moartea, relativitatea conceptelor de bine și rău etc. Totul învelit într-o atmosferă care trece de la sumbru la luciditate și înapoi, sporită de coloana sonoră pe care nu am putut să o trec cu vederea. Una peste alta, anime-ul (destul de controversat, catalogat în diverse feluri de diverși critici) Death Note a reușit să mi se pară destul de original încât să îl urmăresc cu plăcere. Rămâne să citesc și comic-ul.
meshuggah – catch thirty-three (2005)
sâmbătă, 28 feb. 2009, 16:55
Format din Jens Kidman, Fredrik Thordendal, Mårten Hagström și Tomas Haake la vremea înregistrării acestui album (între timp li s-a alăturat Dick Lövgren, creditat la bass abia pe obZen), grupul suedez Meshuggah [wikipedia.com] a reușit să îmi capteze atenția acum cam un an. În general nu sunt un fan al stilurilor muzicale compuse din grohăieli, urlete și alte asemenea, dar de-a lungul timpului am întâlnit unele proiecte interesante, ăsta fiind unul din ele.
Catch 33 e una din lucrările experimentale ale formației, mergând pe valul impus începând cu albumul Nothing. Un prim aspect ar fi faptul că tot albumul este de fapt o mare melodie, spartă în treisprezece bucăți strâns legate între ele (ceea ce aduce aminte de Sol Niger Within al lui Fredrik Thordendal). Tema conceptuală se referă la diverse paradoxuri, evidențiate printr-o versificație care nu se vrea a fi „frumoasă” în vreun fel. Al doilea aspect important ar fi faptul că Tomas Haake a făcut o pauză de la bătut, aici utilizându-se exclusiv tobe programate (folosind Drumkit from Hell [toontrack.com]). Restul sunetului e dat de faimoasele 8-string-uri Ibanez folosite de către ceilalți trei membri (tind să cred că și sunetele de bass sunt scoase din instrumentele astea). Din acest motiv, lead-urile jazz-like ale lui Thordendal de pe albumele mai vechi Meshuggah nu sunt prezente aici decât în mică măsură.
Trecând peste toate detaliile tehnice, ceea ce m-a impresionat la Catch 33, dar nu numai, este dinamica, urmată de complexitatea melodiei. Această abordare matematică cere un anumit insight din partea ascultătorului, o înțelegere peste nivelul „zgomot”. În plus, folosirea ritmului și a groove-urilor specifice, împreună cu frazele instrumentale, generează o atmosferă care se aseamănă mai mult cu cea a jazz/fusion-ului. Nebunii sunt foarte buni pe meseria lor, știu ce fac acolo și chiar aș spune că inovează în domeniu, deși nu prea sunt băgați în seamă. În concluzie, eu recomand din plin ascultarea acestui album (a discografiei în ansamblul ei, de ce nu), fiindcă așa ceva nu se prea aude pe la alte formații.