tales of monkey island
miercuri, 7 iul. 2010, 20:47
Ehei, dragi cititori și drage cititoare, uite că am revenit, cu sau fără voința mea, la acest mirific univers ce izvorăște din seria Monkey Island. Și uite așa, când rostesc acest nume mă gândesc automat la comedie, iar comedia nu are cum să se termine, fiindcă de multe ori nici nu începe. La urma urmei, comedia clasică are o formă circulară, având o situație inițială asemănătoare (dacă nu identică) cu cea finală, iar jocul (jocurile) nostru (noastre), cu poveștile lui (lor) cu tot, se încadrează perfect în acest tipar. Fiindcă așa ne-a fost dat să vedem de la The Secret of Monkey Island – despre care am scris astă-toamnă – până în zilele noastre.
În urma unui oarecare dezinteres financiar în privința genului aventură, probabil datorat faptului că două-trei minți din Lucas Arts consideră că jocurile adventure nu mai sunt profitabile, iată că Telltale Games s-au apucat să reînvie câteva serii clasice, una din ele concretizându-se în Tales of Monkey Island. La acesta din urmă a dat câteva sfaturi și profesorul în maimuțologie Ron Gilbert, lucru demn de menționat de altfel. Iar de-aici încolo intră în vigoare avertismentul pe care l-am dat și cu alte ocazii, acela conform căruia eventualele spoilere ce urmează le veți asimila pe barba voastră… și pe a lui Blackbeard, arrrr…! (mai mult…)
de amorul artei. (ii)
sâmbătă, 3 iul. 2010, 13:11
Voi continua articolul anterior cu încă o doză de exhibiționism cultural ori cvasi-cultural, după cum consideră fiecare, în funcție de gusturi, snobism și/sau mândrie recunoscută sau nu. E de remarcat cum chiar în plină presesiune și apoi în sesiune am reușit să găsesc câte o oră – plus minus (!!) două – pentru savurarea artei și înfruptarea cu aceasta întru satisfacerea amorului – satisfacție temporară doar; una permanentă ar însemna să-mi pregătesc deja cele patru scânduri între care să mă culc liniștit.
Să trecem totuși peste pălăvrăgelile inutile și să purcedem în a descrie operele ascultate/văzute în ultima vreme. (mai mult…)
pain of salvation – road salt one (2010)
joi, 3 iun. 2010, 00:18
Am scris prima dată la modul serios (cât de serios pot să scriu pe blog-ul ăsta) despre PoS acum aproape doi ani și jumătate, pe vremea când nu știam mare lucru despre ei și albumele lor, discutând pe scurt despre un album care a ajuns să îmi marcheze destul de tare nervul muzical. La fel au făcut apoi și Entropia, BE sau The Perfect Element, Part I. Mă voi referi cu precădere la cel din urmă, care poate fi considerat cel puțin la fel de bine gândit ca Remedy Lane; însă nu din cauza asta, ci fiindcă e exclus să se poată vorbi despre seria Road Salt fără a avea TPE/Scarsick în vedere.
Firul „poveștii” din The Perfect Element – nu poate fi considerată o poveste propriu-zisă, versurile punând mai mult accentul pe trăiri, concepte etc. decât pe acțiune – introduce în scenă două personaje denumite, într-un mod cât mai generic, El și Ea. Evident, cei doi se lovesc unul de celălalt atât metaforic cât și la propriu, povestea Lui fiind continuată apoi pe Scarsick, printr-un filtru care ia în considerare caracteristici comune rasei umane, făcând referire mai ales la diverse probleme ale civilizației moderne. Se renunță astfel la abordarea psihologică din primul album și se trece la disecția disfuncțiilor care afectează la nivel de masă, cel puțin a celor care îl deranjează în mod deosebit pe Daniel Gildenlöw. (mai mult…)
de amorul artei.
duminică, 25 apr. 2010, 22:28
[ … sau pe undeva pe-acolo. [i] ]
Nu știu cum vine asta, dar orice om – iar aici mă refer la toate stereotipurile de oameni, de la Ilie Moromete până la Blaise Pascal – are în viața sa momente când dă peste o plictiseală nu așa de cruntă încât să bage creierul în letargie, dar destul de intensă încât determină subiectul să se gândească la câte și mai câte și să scoată pe gură, pix sau ce altă metodă o avea el tot felul de idei năstrușnice, cam cum e și aia cu trestia – vorba aia, să conceapă programatorii un limbaj care-ți poartă numele nu-i tocmai lucru mic.
Ei, și uite așa mă gândeam și eu că, uite, ființa umană nu poate exista fără artă și că arta e de fapt un lucru fundamental din punct de vedere antropic mult mai mult decât ne place nouă să credem: adică da, domeniul ăsta poate fi luat drept o chestie pe care o punem în sfere înalte, idealizând până ne cad urechile, sau dimpotrivă, putem să ne întoarcem la sensul inițial al cuvântului și să considerăm, spre exemplu, că circuitele electronice integrate pe scară largă – sau orice bucată de tehnologie la nivelul așa-zis „state of the art”, cum i-ar spune americanul – sunt forme de artă. Și sunt, iar eu am dreptate, oricât ați încerca voi să mă contraziceți. Cu ce sunt eu de vină dacă simțămintele intime ale electroniștilor sunt afectate de alte treburi; știe el Randall ce știe. Dar să ne facem înțeleși, Cărtărescu tot bullshit mi se pare. (mai mult…)
animusic
marți, 6 apr. 2010, 21:16
Nu știu dacă ați realizat (eu da), dar în ultimul timp am un obicei destul de ciudat de a-mi începe postările cu „acum un an pe vremea asta” sau „acum câteva luni” sau alte formulări care-și propun a readuce în fața cititorului memorii ale unor glorioase fapte, întâmplări, evenimente sau ce au fost ele la vremea lor. În fine.
Acum vreo doi ani, tot în aprilie, am menționat în treacăt, printr-un link la un video pe youtube, proiectul care se numește Animusic, nume destul de sugestiv aș spune eu. Ce sugerează el? Păi, animație plus muzică, adicătelea nu doar animație și în nici un caz nu doar muzică, ci ambele la un loc, într-o îmbinare cât mai armonioasă. Și chiar asta și este produsul final, „Computer animated music”, după cum scrie și în descrierea de pe site-ul oficial. (mai mult…)