spyked bricks in the wall

de amorul artei (v)

Ei, da, dragii spaicului, voi începe postările pe anul 2011 făcând ceea ce n-am mai făcut de ceva timp încoace, mai exact datul în cititor cu lista mai mult sau mai puțin plictisitoare de materiale artistice – limitate, bineînțeles, la cele non-pornografice, ținând cont de faptul că pornografia, cu câteva excepții, nu intră în categoria definită în primul articol din serie drept artă – în speranța de a-l inspira într-un fel sau altul. Așadar, cum și cât de mult mi-am mai lărgit eu orizonturile artistice de data trecută și până acum? Nu cu mult, dar să vedem cum:

• M-am delectat cu o selecție oarecare din discografia Opeth. Nu dau detalii, însă până în iunie sper să revin cu cel puțin un review.
• Am mai discutat despre Arjen Lucassen și talentul său de a crea opere rock superbe. Ei, am avut plăcerea să ascult discografia Star One, discografie formată din două albume mari și late, unul din ele lansat chiar anul trecut, adicătelea acum câteva luni.
• Am avut și ocazia de a descoperi un „youtube star” care chiar să îmi placă. Igor Presnyakov este, după cum vă dați seama, un rus, încă unul tipic, adicătelea plin de suflet, gras, mustăcios și probabil consumator de tărie, deși nu mă pot exprima clar în privința acestui ultim fapt. Ceea ce-l deosebește de ceilalți ruși tipici este felul în care cântă la o chitară acustică oarecare, ținând cont de faptul că chitara, dânsa, nu-i decât un obiect, fiind lipsită de semnificație în lipsa unui chitarist care să-i dea glas. Bun, și plecând de la Sweet Child O’ Mine, continuând cu Beat It-ul lui Michael, Thunderstruck și o variantă de Stairway To Heaven, omul reușește să rupă o serie de cover-uri de o diversitate cum rar vezi; culmea e că toate sună de la impecabil în sus, fapt ce mă face să spun că habar nu am cum aș putea mai bine să-mi exprim admirația față de Igor.
• Trecând de la muzică la jocuri, faptul că m-am jucat (unu, doi, trei) nu-i deloc un secret. Chrono Trigger mi-a mâncat o bună bucată din vreme, la fel și soundtrack-ul său. Și pentru că-i la modă pe chestia aia de-i zice Android, mi-am ocupat niște timp dând cu pasărea-n porc în Angry Birds. Vă las pe voi să judecați dacă-i o alegere înțeleaptă au ba.
• Fiindcă serialul SF „pe bune” de aici începe, am văzut toată seria originală Star Trek, adicătelea cea cu Kirk, Spock și Bones. Trecând peste părțile brânzoase (cheesy, adică), actorii au câteva momente în care-și pun cu adevărat în lumină valoarea. În plus, după vreo cinșpe sezoane de Stargate, Star Trek mi-a dat impresia că aici s-au născut vreo două treimi din clișeele SF prezente în toate serialele de acest gen.
• Pe lângă serial, am avut și plăcerea să văd și primele cinci filme scoase pe marele ecran. O primă diferență între serial și filme e bugetul alocat, astfel că decorurile și briz-briz-urile celor din urmă sunt mult mai bine realizate. De asemenea, aici începe a se cânta și tema muzicală principală prezentă în The Next Generation, și tot aici (mai exact prin Star Trek III) începem a observa o manifestare a atmosferei tipice anilor ’80 în seria Star Trek.

Am depășit pragul de cinci sute de cuvinte, astfel că punem punct aici și o luăm de la capăt data viitoare.