spyked bricks in the wall

de amorul artei (vi)

Bună ziua (dimineața/seara/noaptea, pentru cei aflați pe alte meridiane) doamnelor, domnișoarelor, domnilor, domnișorilor, sugarilor, embrionilor și așa mai departe – în speranța că cineva va avea inima să transcrie într-un format audio acest text, chiar dacă că acel cineva ar putea fi de fapt ceva, adicătelea eSpeak. În această ediție a amorului artei vă vom pune în temă cu câteva opere vechi și noi din domeniul artei mondiale contemporane, pe cea clasică lăsându-i pe alții să o toace.

În principiu s-ar putea spune că codul este o formă de artă, ba chiar poezie de-a dreptul dacă ar fi să ne luăm după unii programatori. Vă mărturisesc că am scris și citit o groază de cod în cel puțin trei limbaje de la ultima partidă publică de sex cu arta, însă nu am de gând să scriu aici despre știință, cu atât mai puțin despre programat, activitate căreia de altfel i-am și rezervat un blog separat (țineți ochiul pe el, o să mai apară una-alta în viitor pe acolo). Nu, aici voi pune sub lupă alte chestii cu care mi-am mai spălat creierul.

• De ultima dată și până acum am dat cu urechea doar peste vreo două albume de muzică. Primul din ele se numește Mammoth și este un release recent al trupei… vă mai aduceți aminte de Beardfish, nu? Prog-ul acestora este în continuare sublim, la fel de inspirat din rock-ul progresiv clasic, însă oleacă mai matur în ceea ce privește aspectul stilistic.
• Al doilea album aparține domniței pe nume Hiromi Uehara, despre care de asemenea am mai scris. Am mereu ocazia să aud jazz bun, de toate felurile și acolo unde m-aș aștepta mai puțin; cu toate astea, Hiromi va ocupa mereu o cămăruță specială în stomacul meu muzical.
• Când eram ceva mai mic (nu că acum aș fi foarte mare), aveam ocazia destul de des să văd pe ProTV filme de duzină. Printre cele multe se numără și Spaceballs, care e de duzină în ceea ce privește calitatea de producției, însă are câțiva actori de comedie foarte tari. Cum nu-s critic de film și nu voi fi niciodată, vă scutesc de detalii și trec direct la concluzie: dacă sunteți fani ai genului SF (prin asta se presupune că ați văzut cel puțin Star Wars) și mai gustați și oleacă de comedie, atunci se cheamă că e musai să vedeți filmul ăsta, dacă nu l-ați văzut deja.
• Apropo de SF, data trecută povesteam cum am băgat în mine o parte deloc neglijabilă din universul Star Trek. Eu rareori las lucrurile neterminate, astfel că am continuat și cu Star Trek VI și primele patru sezoane din Star Trek: The Next Generation. Cu ocazia asta vă și spun că Patrick Stewart e un actor excepțional, deși probabil știați asta deja. În orice caz, da, TNG (al cărui sezon cu numărul cinci îl voi termina în curând) este în topul serialelor preferate ale spaicului.
• Tot apropo de SF, după ce acum două dăți o dădeam dintr-un colț în altul cu punerea în scenă a universului Dune de către Lynch, acum ceva timp am reușit în sfârșit să termin cartea, prima din serie (asta înseamnă implicit că le parcurg în prezent și pe următoarele), serie pe marginea căreia aș putea scrie un blog întreg. Frank Herbert nu se compară nici cu Asimov, nici cu Tolkien și nici cu alți scriitori de Fantasy/SF, nu ar avea de ce. Dune nu e un roman SF, ci un roman politic, de război, psihologic/bildungsroman (zău că Paul și mă-sa îi bat la fund lejer pe Vitoria Lipan și pe fiu-său), toate astea îmbrăcate într-o haină SF și oleacă mistică, fiindcă preconcepțiile religioase ale rasei umane joacă un rol important în universul creat de Frank Herbert. Îmi pare rău că nu am reușit să îl citesc în clasa a șaptea, când l-am căutat prima dată.

Vă mulțumim pentru atenție și încheiem aici această ediție a amorului artei.