spyked bricks in the wall

dragă domnule primar,

Bineînţeles, a venit vremea să mă plâng (din nou) de oraşul ăsta. Era nevoie, nu? Păi… ieri mi-am găsit material pentru blogging, fără voia mea, umblat complet în virtutea hazardului. Veneam spre casă după şase ore de mate, înfometat şi obosit, când la cincizeci de metri de casă dau de prietenii mei patrupezi necuvântători. Unul din ei, o javră bătrână cu blană neagră (băiat tag-uit de către hingheri) latră de două ori, după care, în următoarele cinci secunde mă trezesc cu vreo cinci animale fugind în direcţia mea, numa-numa or muşca din bunătate de junk food, eventual poate şi nişte cărniţă fragedă de spaic. Normal, eu am fost mai rapid ca ei; iar la mine în faţa blocului nu se avântă nici un câine, că îi ia mama dracului.

Asta înseamnă răzbel. Deci dau să caut site-ul autorităţilor „în măsură să rezolve problema”, ajung la pmb.ro, toate bune; dau pe ASPA, numai să aflu că nu vrea; era jos, mort. Exact în ziua în care era să-mi iau omorul de la câini. Eh, acum că totuşi le merge site-ul (pentru cât timp?), iată ce scrie la „analize şi sinteze”:

In urma mediatizarii activitatii A.S.A. s-a inregistrat o crestere a procentului de adoptie, dar nu si o responsabilizare mai mare a celor ce ridica caini din bazele noastre. […] Astfel sunt caini cu stapan in numar de 600 de la inceputul anului, fapt ce nu diminueaza procentul de reclamatii. Doar ca A.S.A. nu mai ridica caini cu insemnele vizibile de identificare: SUNT CAINI CU STAPAN.

Da, aţi citit bine, câinii taguiţi, fără stăpân, care stau în praf şi jeg şi cerşesc după mâncare (atunci când nu aleargă după ea) sunt câini cu stăpân (un copil de grădiniţă poate sesiza eroarea de logică din afirmaţia asta), caz în care eu trebuie să mă adresez poliţiei comunitare, organ care probabil o să spună că nu-i treaba lui; păi nu e, fiindcă animalele în cauză nu au stăpân care să îi crească cu acte în regulă.

Normal, dacă omor animalul cu mâna mea sunt un om crud, mai bine îmi tai o mână şi îi dau să o mestece. Nu spun că e vina fiinţelor astea prostovane, spun doar că cineva trebuia să le ia acum mult timp de pe străzi. După mintea mea sucită, un animal care trăieşte în asemenea de condiţii nu e „un suflet” (îi aud pe toţi cu argumentul ăsta) şi ar putea la fel de bine să nu existe, iar cei care le dau de mâncare le fac mai mult rău.