spyked bricks in the wall

dream theater – a dramatic turn of events (2011)

Dream Theater au fost, cel puțin în ultimii zece ani, genul de formație care a stârnit păreri foarte împărțite. Mulți fani s-au plâns că stilul DT nu e destul de „metal”, alții au cerut progresiv, cât mai mult prog, prog pe pâine dacă se poate, ce-o mai fi și ăla. Membrii formației au ajuns la un moment dat să fie atât de iritați de aspectul ăsta încât au scris melodii întregi pe temă. Oricum, până la urmă și-au făcut muzica tot cum le-a venit lor.

Trebuie să mărturisesc că după un Octavarium pe care am ajuns să-l plac foarte tare, un Systematic Chaos bunicel și un Black Clouds and Silver Linings care m-a lăsat rece (motiv pentru care nici nu i-am dedicat un articol), nu aveam nici un fel de așteptări de la A Dramatic Turn of Events. Surpriza a fost (cu mult timp înaintea apariției albumului) înlocuirea lui Mike Portnoy cu Mike Mangini, schimbare care mi s-a părut singura speranță a formației de a veni cu ceva cu adevărat nou. Nu e ca și cum Mangini ar fi participat efectiv în concepția albumului – într-un mod oarecum similar cu situația lui Jordan Rudess pe Scenes From A Memory -, dar asta înseamnă că măcar ceilalți trei membri au avut mai mult loc pentru a da cu creionul pe portativ.

A Dramatic Turn of Events pedalează – după cum îi sugerează și titlul – pe tema schimbării puternice, temă mai mult sau mai puțin legată de despărțirea de un membru fondator al trupei. Albumul începe în forță cu On the Backs of Angels, o piesă care se sprijină pe riff-uri tăioase și în general o secțiune ritmică foarte bine pusă la punct, tematica versurilor fiind distopică. Build Me Up, Break Me Down merge pe aceeași tentă dark, având un sunet spațial și versuri asemănătoare cu Never Enough.

Una din melodiile mele preferate este Lost Not Forgotten, care începe cu o temă de pian/chitară foarte faină și se continuă cu un frazaj în stilul Symphony X pe strofă. Punctul forte al melodiei este clar interludiul instrumental, unde se derulează unul din cele mai bine legate solo-uri ale lui Petrucci din câte am auzit. This Is The Life e în schimb mult mai moale, având un solo de sintetizator superb pe la mijloc, iar spre sfârșit aduce un pic aminte de The Spirit Carries On.

Grosul albumului e dat de două melodii de circa unsprezece minute, Bridges in the Sky și Outcry. Prima relatează (cât de mult poate relata o piesă lirică) o experiență spirituală, începând cu niște incantații destul de ciudate și continuând cu pasaje melodice foarte inspirate. A doua se referă cumva la război și revoluție; și în cazul ăsta interludiul din a doua parte e extrem de bine lucrat, alternând între un pasaj de chitară și mai multe solo-uri de mai multe clape, și în fine, cu o scurtă improvizație de bass.

Far From Heaven e o altă melodie lentă, având versurile scrise de LaBrie, ceea ce mă face să cred că ar putea fi o continuare a piesei Vacant. Breaking All Illusions aduce a Learning To Live, deci o dă într-o temă principală de-a dreptul Dream Theater-iană și o secțiune instrumentală care ba seamănă cu Liquid Tension Experiment, ba e pur și simplu blues pe alocuri. În fine, Beneath The Surface se constituie drept un superb pop tipic Dream Theater, compus în întregime de John Petrucci.

Per ansamblu, noul album păstrează o parte din stilul albumelor recente, dar încearcă (și reușește) să se întoarcă parțial la stilul Images & Words sau Falling Into Infinity. Piesele au un conținut melodic și progresiv foarte consistent, iar versurile nu-s extraordinare și nici prea rele, ceea ce mi se pare tipic DT. Din punct de vedere tehnic, singurul lucru care deranjează uneori e vocea lui LaBrie, cu toate că acesta din urmă a căutat să își pună stilul de cântat în concordanță cu cât îi mai pot coardele. Instrumentalul este impecabil ca de obicei; aici intră inclusiv prestația lui Mike Mangini, care nu iese nimic în evidență, atât doar că e ceas.

Deși A Dramatic Turn of Events nu e albumul care m-a impresionat cel mai tare toamna asta, mi se pare un punct de crescendo în istoria Dream Theater. Și fiindcă gusturile mele nu sunt musai un punct de referință, am fost impresionat să văd că a primit destule rating-uri de cinci stele (și nici o recenzie negativă) pe prog archives, ceea ce nu-i puțin lucru.