spyked bricks in the wall

dreamfall: the longest journey

Aveam de fapt în minte ideea unui minunat articol, unul care să compare side by side The Longest Journey și jocul menționat în titlu, să facă o caracterizare pentru April cea proaspăt majoră – acăreivirginitaterămânetotonecunoscută, în ciuda încercărilor lui Flipper de a afla adevărul; apropo, articolul de față presupune că ați jucat deja primul joc, iar de nu, la colț cu voi! – în comparație cu femeia matură care e April Ryan în Dreamfall. Apoi mi-am adus aminte că, pe vremea când blog-ul ăsta abia ieșea din gaura născătoare de idei a minții mele, mai scrisesem ceva despre prima creație din acest univers a lui Ragnar. În plus, domnul Tørnquist ține să menționeze că Dreamfall nu e un urmaș direct al lui TLJ, ci un fel de văr primar, care nu se ocupă de Balanță, ci de alte afaceri murdare (deși părți care sunt legate inextricabil de acțiunea din primul joc țin să zic că există – sunt două la număr), iar April nu e în contextul ăsta chiar personaj principal. Adică e, dar nu e în centrul atenției ea, ci aia mică, Zoë a lui Castillo.

Cu mențiunea că citiți și dați click pe screenshot-uri pe propria voastră piele (adică atenție, unele din ele pot conține câteva spoilere, mai mici sau mai mari), să continuăm. Povestea, pornind la vreo zece ani după evenimentele din TLJ, nu o voi reda aici (mi-e lene și, în plus, o puteți citi pe wiki). Precizez însă că tocmai ăsta-i motivul principal pentru care am dus jocul dintr-o parte în cealaltă. Jocul propriu-zis începe, la fel ca și predecesorul său, cu ideea unei povești și cu faptul că ea trebuie spusă, auzită, dusă mai departe și că el, Universul, ar putea să existe în o groază de variante, dar faptul că există un povestitor care să redea totul (nu în totalitate obiectiv) face posibilă existența realității în sine.

Pun pariu că tipul ăsta ascultă Meshuggah.

Cumva, producătorii țin să ne atenționeze de la început că lumea din Dreamfall e una diferită. Întâi prin povestea Collapse-ului, despre care se știu foarte puține, apoi prin revizitarea unor locații din TLJ, aflăm că avem de-a face cu o atmosferă ceva mai sumbră (sugerată prin multă ploaie și ninsoare, mama lui de naturalism) și ceva mai dramatică. Aici trebuie să subliniez că nu s-a făcut neapărat cea mai bună alegere: multe din scene au un iz prea Hollywoodian, cu destul de puțin umor. Cu toate astea, se vede de la o poștă că au fost luate în calcul toate micile detalii și mai nimic din ce poate fi observat în joc nu e lăsat la voia întâmplării.

Mostră de frumusețe Dark People-iană. Și April.

Astfel, povestea se îmbină cu un element foarte important: simbolistica, sugerată atât la un nivel vizual cât și prin acțiunea propriu-zisă. Lait-motivul jocului, visul, are asociat atât un simbol vizual (nu îl menționez aici, dar hint-ul poate fi descris prin următorul cuvânt: organic), dar este mai ales fixat prin acțiunile pe care le întreprinde Zoë de-a lungul jocului: ea creează, caută, influențează cursul jocului prin vis. În același timp, ea echilibrează cele două elemente antitetice din Arcadia, Imperiul Azadi, reprezentat de Kian Alvane, și rezistența față de ocupație, reprezentată de April Ryan. Dacă în Stark, la fel ca de obicei, nu pare să se întâmple mare lucru (totul se învârte în jurul misteriosului proiect Alchera), în Arcadia, sau în Marcuria mai degrabă, lucrurile par să ia o întorsătură mult mai neplăcută. Chiar și așa, toți factorii care perturbă evenimentele din joc o fac de multe ori fără să fie conștienți de acest lucru. Kian este trimis să ucidă „principalul inamic al Imperiului”, observând că ocupația Azadi servește rolul unei credințe oarbe, în timp ce în extrema cealaltă, Zoë (probabil personajul cel mai matur, relaxat și capabil de decizii raționale din tot jocul) își caută credința pierdută (aparent, dar doar aparent întâmplător – de fapt până nici momentul acestui fapt nu e deloc întâmplător), astfel credința devenind un al doilea motiv important al jocului.

Romeo și Julita-n coastă/stomac, salvați de o visătoare.

Toate piesele puzzle-ului se îmbină într-un mod aproape perfect, dar nu sunt acoperite complet. Se lasă mult loc de speculație, iar senzația de multiplu cliffhanger vine în contrast cu senzația de multiplu orgasm dată de joc. Ragnar a fost înjurat (poate pe bună dreptate) de către fani din motivul ăsta, iar explicația a fost una destul de seacă: echipa a trebuit să renunțe la bucăți din poveste la momentul ăla, pe motiv că jocul chiar trebuia să fie lansat (probabil că divizia de marketing de la Funcom le sufla în ceafă).

Un al doilea lucru care m-a deranjat a fost controlul. Începând cu o axă a mouse-ului inversată (se poate repara), continuând cu faptul că jocul dispune de un view third person care își face de cap cum îi vine lui (dar cu care m-am obișnuit pe parcurs) și cu momente în care cauți lucruri/evenimente plasate cât mai neintuitiv, jucătorul ajunge la un moment dat în situația de a-și smulge fire de păr din cap. Să nu mai vorbesc de sistemul de luptă care aduce mai mult frustrare în loc de adrenalină. Însă se poate trece peste toate astea în favoarea poveștii, incompletă cum e ea.

Ei, e pe undeva pe-acolo.

Fiindcă ar fi urât din partea lor să își lase fanii cu buza umflată și cu balele-n gură, Funcom au promis lansarea unei serii de episoade, numită destul de sugestiv Dreamfall Chapters. Dar, dat fiind că programatorii au fost puși să muncească întâi la Age of Conan, iar în momentul de față sunt afundați până în coate în The Secret World – nu mai vorbesc de faptul că banu’ gros trebuie să intre în buzunarul corporatistului fericit, iar Funcom nu-s chiar Blizzard -, va mai dura ceva timp până să ne bucurăm și noi de o continuare (care, evident, nu va fi liniară în timp).

Eu știu doar că nu voi putea fi liniștit până nu văd ce se întâmplă cu Eingana, The White of The Kin, April (clar nu moare, pot să bag mâna în foc) și tot restul universului TLJ. Oh, by the Balance!