spyked bricks in the wall

fonturile pe web

În mod tradițional, browserele web afișează fonturile conform unor parametri furnizați de utilizator. Mărimea, tipul fontului și alte asemenea sunt configurate de acesta în cadrul aplicației. Totuși, din motive de estetică, design și alte astfel de lucruri care cel puțin pe mine mă depășesc complet, creatorii de site-uri web pot alege să furnizeze cu ajutorul CSS parametri proprii, mergând pe ideea de common-sense că utilizatorul are fontul X instalat pe calculator, iar dacă nu, atunci poate îl are pe Y și așa mai departe. Și exact cu asta se ocupă parametrul font-family din CSS.

Abordarea anterioară prezintă un dezavantaj major, și anume acela că un site web dat riscă să difere ca aspect de la un sistem de operare la altul și de la browser la browser. Lucrul nu-i atât de grav în sine, mai ales dacă ignorăm paranoia specifică designerilor web și a unor end-useri. Pe de altă parte ne putem lovi de situația în care un sistem de operare vine cu fonturi deosebit de proaste: distribuțiile GNU/Linux au avut și încă mai au de exemplu problema asta [i].

Astfel se întâmplă că mai multe companii producătoare de browsere s-au apucat, împreună cu consorțiul World Wide Web, să lucreze la – respectiv să standardizeze, în cazul W3C – un format de fonturi specific web-ului, care să se distanțeze de fonturile TrueType, însă fără a le înlocui neapărat. De remarcat faptul că formatul a trebuit gândit astfel încât să rezolve exact problema despre care vorbeam mai sus, deci să asigure că fonturile sunt afișate conform unor specificații stricte pe orice browser și orice sistem de operare, și în plus să nu trebuiască să fie musai preinstalat pe mașina utilizatorului.

Așa a luat naștere Web Open Font Format, adică WOFF. După cum ziceam, la proces au participat mai multe companii relevante producătoare de browsere, astfel că implementarea desenării acestui tip de font nu a reprezentat o problemă majoră. Toate browserele mai răsărite (sau bazate pe motoare de afișare mai răsărite, precum WebKit) au în prezent suport pentru WOFF, de la Firefox la Internet Explorer și de la Chrome la Opera.

O altă problemă a fost cea de natură legală. Deși Microsoft au venit prin 2000 sau cam așa cu o suită de fonturi freeware (dar nu și open source) [ii], demersul ăsta nu a putut asigura că utilizatorul va avea un sistem de operare cu fonturile necesare instalate. Drept urmare, Google de data aceasta au lansat un proiect numit Google Web Fonts, cu ajutorul căruia designerii web pot consulta o bază de date de fonturi aflate sub licențe deschise și le pot folosi pe site-urile proprii în vreo doi pași simpli.

Primul pas presupune adăugarea în header-ul paginii web a unei referințe către un link generat de Google API, care oferă o definiție a fontului. De exemplu, dacă doresc să folosesc fontul Ubuntu, pot pur și simplu să adaug un

<link href='http://fonts.googleapis.com/css?family=Ubuntu' rel='stylesheet' type='text/css' />

undeva în cadrul tag-ului head. Al doilea pas constă în setarea fontului în cadrul CSS. Reluând exemplul anterior, o să caut setarea font-family asociată locului unde doresc să folosesc fontul și o să setez

font-family: 'Ubuntu', sans-serif;”

în acest caz sans-serif fiind un font de fallback.

După cum se poate observa, procedeul e foarte simplu și poate veni drept o soluție reală la o problemă de design web destul de spinoasă. Reversul medaliei este acela că în funcție de complexitatea desenului, fontul poate afecta vizibil timpii de încărcare ai paginii. Putem spera doar că problema asta va fi rezolvată de apariția unor versiuni ale browserelor web care să vină cu îmbunătățiri de performanță în sensul ăsta.

1. Ubuntu abia de curând a lansat un font decent cu care să își decoreze interfața grafică. [↩]
2. Disponibile de exemplu în Ubuntu prin pachetul ttf-mscorefonts-installer. [↩]