spyked bricks in the wall

haken – visions (2011)

În urmă cu un an analizam proaspăt apărutul A Dramatic Turn of Events al celor de la Dream Theater, pe care din câte îmi amintesc l-am primit cu plăcere și l-am pus pe lista mea a albumelor nici prea-prea, nici foarte-foarte. Mărturisesc că după vreo două-trei luni de ascultare masivă, albumul cu pricina a rămas abandonat în colecția mea de muzici și nici nu simt momentan în vreun fel nevoia să îl reascult. Ăsta nu-i musai un semn rău; aștept cu interes următorul album Dream Theater, însă știu că o să prefer oricând un Scenes From a Memory unui Dramatic Turn of Events, pentru că na, cel dintâi mi-a rămas întipărit adânc în memorie, în timp ce din cel din urmă abia dacă am rămas cu câteva nume de melodii.

Într-o cu totul altă ordine de idei, acum destul de multe luni Andrei îmi povestea că e în căutare de rock progresiv ceva mai nou și mai agresiv, și că a dat peste unii, Haken. Primul rezultat al căutării pe Youtube a fost un clip conținând întreg albumul numit Visions, pe care l-am ascultat în treacăt de la un capăt la altul, rămânând cu o impresie similară cu cea dată de albumul Dream Theater de mai sus: oamenii clar fac o muzică mișto, însă ar părea că genul ăsta de metal progresiv începe să devină uzat. Pur întâmplător Visions a fost scos pe piață la nici o lună după A Dramatic Turn of Events, ceea ce ar putea justifica cu atât mai mult comparația între cele două.

Apoi am început să mă înteresez în legătură cu Haken, care se pare că sunt o trupă din Marea Britanie, formată din niște indivizi oarecare, șase la număr, într-o formulă destul de obișnuită pentru formațiile de metal progresiv: o baterie, un bas, o voce, o clapă, o chitară, plus un chitarist/clăpar pe nume Richard Henshall, care s-a ocupat de cea mai mare parte a compoziției albumului. Formația are la activ două albume, primul fiind Aquarius, urmat de Visions. Dacă cel dintâi album al formației n-a reușit încă să-mi provoace nici un fel de interes — în ciuda faptului că, la fel ca urmașul său, e un album-concept –, acesta din urmă mi-a captat încet-încet atenția, ajungând chiar să devină una din lucrările muzicale pe care le-aș asculta aproape oricând; „it grew on me”, vorba englezului.

Visions se încadrează după părerea mea perfect în tipicul rock-ului simfonic, într-un mod oarecum similar cu Six Degrees of Inner Turbulence sau Octavarium de la Dream Theater. Piesa introductivă, Premonition, reprezintă uvertura operei, introducând în forță temele muzicale principale ale albumului. Nocturnal Conspiracy e la rândul ei o expozițiune, de data aceasta pentru poveste. Muzical, melodia e de fapt compusă din două sub-piese legate printr-un interludiu instrumental superb.

Miezul albumului e format din șase piese de rock progresiv combinat cu metal, la care se mai adaugă influențe de jazz și muzică electronică. Ritmul alert din Insomnia e compensat de cel mai relaxat din The Mind’s Eye, care trece neobservată în Portals. Dacă primele două melodii din listă nu aduc musai ceva nou prin compoziție și/sau sunet, cea din urmă e o piesă extrem de bine lucrată, structurată în mici teme care variază în intensitate. Toate acestea converg spre sfârșitul piesei către un soi de temă principală, care face trecerea în cele din urmă la Shapeshifter.

Shapeshifter, ca și Nocturnal Conspiracy, mi se pare a fi una din piesele aproape-epice ale albumului. Formată dintr-un refren foarte puternic, a fost de asemenea prima piesă de pe album care mi-a atras atenția și de asemenea una din piesele care tinde printre altele către un feeling de simfonie. Deathless se încadrează în aceeași categorie cu Insomnia și The Mind’s Eye, fiind în același timp legată direct de ele din punctul de vedere al poveștii. Muzical, Deathless mi se pare a fi un fel de tranziție lentă către piesa centrală a albumului, tranziție întreruptă de o secțiune instrumentală tensionată.

Albumul se încheie cu Visions, un soi de simfonie care începe prin a lega unele din secțiunile din restul melodiilor de tema introductivă din Premonitions. Visions e de departe cea mai bine concepută piesă, trecând din punctul de vedere al structurii de la clișeul strofă-refren-strofă la exact ceea ce ar trebui să fie din anumite puncte de vedere o piesă muzicală, și anume o poveste, o relatare, în orice caz mai mult decât o înșiruire de „riff”-uri, „lick”-uri și alte asemenea. Cu toate astea artificiile prog nu lipsesc, întregi secțiuni instrumentale fiind rezervate unor mici orgii muzicale care fac melodia foarte plăcută pentru fanii rock-ului progresiv.

Versurile melodiilor de mai sus spun o poveste scrisă de vocalistul trupei, Ross Jennings, poveste care în contextul unui album de metal progresiv e mai mult sau mai puțin evidentă și admite una sau mai multe interpretări, lăsând la sfârșit ascultătorul cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Este vorba despre visul sau posibila premoniție a unui copil care își vizualizează propria moarte din perspectiva ucigașului său, încercând mai apoi pe parcursul albumului să facă tot posibilul pentru a evita acel sfârșit. Povestea are deci multipli naratori și se desfășoară ca un fel de „dream within a dream”, astfel că la un moment dat e greu să îți mai dai seama cine e ucigașul și cine e victima, găurile în poveste fiind lăsate acolo în mod intenționat de autori.

Tehnic vorbind albumul se prezintă impecabil, atât din punctul de vedere al instrumentației, cât și din cel al sunetului sau al post-producției. Având în vedere că am ascultat varianta de CD a albumului (singura, din câte știu), nu am nimic de adăugat aici. Ross Jennings are un timbru care pe alocuri se aseamănă cu cel al lui Russell Allen, cu toate că per total nu se ridică la înălțimea acestuia.

După cum ziceam, Visions a devenit într-un timp destul de scurt unul din albumele mele preferate, cu toate că foarte probabil nu ar reuși să ajungă în lista de „all time classics”, alături de Awake, Into The Electric Castle sau The Perfect Element. Marele avantaj al Haken îl reprezintă însă acela că e un proiect încă foarte tânăr, foarte promițător și cu șanse destul de mari (cred eu) de a aduce ceva diferit în domeniu. Până atunci vă spun drept că în ultimele două luni am pus Visions în „heavy rotation” fără să mă plictisesc, ceea ce nu poate însemna decât că albumul mi se pare foarte bun și că merită adăugat la orice colecție de rock progresiv [i].

1. Un fapt demn de menționat e acela că albumul e considerat în mare măsură un „must have” de comunitatea Progarchives. [↩]