spyked bricks in the wall

limbo

limbo =

1. (in some Christian beliefs) The supposed abode of the souls of unbaptized infants, and of the just who died before Christ’s coming
2. An uncertain period of awaiting a decision or resolution; an intermediate state or condition
3. A state of neglect or oblivion

(via google)

Cam așa poate fi exprimată foarte succint ideea din spatele jocului cu același nume. Mai exact, primele două definiții se regăsesc îmbinate pe parcursul producției lui Arnt Jensen (cunoscut și drept Playdead), iar a treia caracterizează parțial atmosfera pe care o putem regăsi în Limbo. Dar despre toate astea urmează să discutăm mai jos.

După cum am promis, m-am străduit să găsesc și să joc mai multe jocuri noi și bune, interesante sau chiar inovatoare [i], jocuri care nu există doar de dragul de a fi, ci pun la contribuție cerebelul celui care le joacă, sugerând în același timp o poveste sau măcar un concept. Limbo a apărut pe Windows abia acum vreo două-trei săptămâni, deci este exact atât de nou cât poate fi un joc care nu e chiar așa de nou, pe Xbox fiind lansat acum mai mult de un an.

Conceptul jocului se concretizează într-o călătorie la marginea iadului, de fapt într-un loc care nu știm de unde, până unde și cum există el, lucru la urma urmei deloc important. Personajul principal este un copil care își caută sora [ii], la început prin pădure, apoi prin tot soiul de locuri dubioase. Ideea principală e că drumul său nu este unul simplu, ba dimpotrivă, e presărat cu obstacole la fiecare pas. Pe deasupra și pe dedesubt, atât personajul fără nume cât și tot restul chestiilor sunt o mare umbră. Bun, deci unde-i Geta?

Din punctul de vedere al stilului, Limbo este în esență un fel de platform, și pe deasupra un horror survival game. Ideea e că tu, personajul, ești mic și neajutorat și dai la fiecare colț peste chestii care vor să te omoare (și trebuie să te aștepți să mori de multe ori până să reușești să depășești obstacolele), iar tu, jucătorul, trebuie să îți plimbi personajul prin universul jocului, având grijă ca acesta să nu se ducă într-un hău sau să nu fie strivit sau făcut bucăți de cine știe ce drăcie cu țșpe mii de dinți. Sună destul de simplu. În fapt e mai puțin simplu.

Producătorii au conceput tot marele nivel care este Limbo – pentru că jocul e continuu de la un capăt la altul, fără pauze; doar o mare trecere, exact cum se vrea a fi un Limbo – plecând de la ideea că jucătorul trebuie pe de o parte să nu fie complet lipsit de indicii cu privire la diversele puzzle-uri, dar pe de altă parte să nu obțină indicii evidente. Singura modalitate de a-ți mări probabilitatea de a avansa în joc este aceea de a interacționa direct cu mediul, iar mediul va fi necruțător: săgeți, gloanțe, membre ascuțite, apă, foc, electricitate, bolovani și multe alte obiecte. Din fericire punctele de salvare sunt, în ciuda faptului că nu-s explicite, destul de dese.

Mecanica jocului este asigurată de un motor fizic drăguț și destul de realist, după cât am putut să-mi dau seama. Majoritatea puzzle-urilor din joc se bazează pe aspectul ăsta al fizicii. Grafica în schimb e 2D și complet monocromă, și are drept unic rol obturarea detaliilor, detalii din care unele ar fi făcut completarea jocului ceva mai ușoară. Ideea de noir este dusă la extrem, astfel că jucătorul nu va avea timp să admire frumusețea peisajului, fiind prea preocupat cu supraviețuirea. Sunetul contribuie la atmosferă atât prin efecte cât și prin ambientul deseori neliniștitor, făcut parcă să te facă să te întrebi ce-ți mai pică în cap la următorul pas.

Una peste alta, Limbo este un joc având o curbă de învățare foarte lină, datorită interfeței practic inexistente și lipsei oricăror artificii atât de obișnuite în majoritatea jocurilor. Povestea este irelevantă, iar acest lucru este perfect justificat, contrar părerilor diverselor reviste de specialitate. Tot ceea ce rămâne este atmosfera sumbră și confuzia aparentă din care personajul încearcă să iasă; și frica, născută mai degrabă din liniște decât din vreo teroare explicită.

Ceea ce mă deranjează la joc nu este faptul că e scurt; jocul este (din nou, contrar părerilor revistelor de jocuri) exact atât cât trebuie de lung, deoarece mai mult de 3-5 ore de joc ar fi putut deveni prea monotone. Mă deranjează în schimb faptul că a durat un an până ca jocul să apară pe Windows, datorită, vezi Trompi, a exclusivității Xbox. Mă mai deranjează faptul că nu există un port de Linux pentru joc, lucru oarecum de așteptat, având în vedere că Limbo este distribuit pe PC via Steam – toate astea doar pentru a face tam-tam pe toată treaba cu pirateria. Ei, nu, nu mi se pare normal.

În rest, Limbo are marea șansă de a fi cea mai meseriașă bucată artistică pe care am pus mâna vara asta și cu siguranță unul din cele câteva jocuri cu adevărat inedite pe care am avut ocazia să le joc în ultimii zece ani. Sper ca următoarele producții marca Playdead să fie cel puțin la fel de faine.

1. Cum ar fi de exemplu Tales of Monkey Island, Trine și respectiv Machinarium. [↩]
2. Cel puțin asta spun review-urile, deși nu înțeleg exact de unde ideea că fata căutată ar fi soră-sa. În fine. [↩]