spyked bricks in the wall

opeth – heritage (2011)

Albumul de față se dovedește a fi o proverbială hrană pentru hateri și troli, spre deosebire de un alt album pe care l-am analizat, și anume ghost reveries. Fenomenul nu era oarecum de așteptat, având în vedere că gloata de roacări preferă în general să facă abstracție de mesajul pur muzical din metal și să se raporteze strict la grohăieli, distorsiune, punch-ul din bass/tobe și așa mai departe. Iată că albumul de față e diferit.

Deși n-am fost niciodată un fan declarat Opeth, am trecut cel puțin o dată prin toată discografia formației și multe din melodii și/sau șabloane melodice mi s-au repetat obsesiv în minte, trezindu-mă din somn la cinci ale dimineții și alte lucruri din astea capabile de aduce un oarecare disconfort psihicului. Deci am vreo patru albume pe care le pot asculta cam oricând și pe care eu unul le consider artă în toate sensurile mai importante ale termenului, iar Heritage e unul din aceste albume.

Pentru că Heritage e diferit față de tot ceea ce au scos Opeth înainte, în sensul că e cel puțin cu un nivel peste. E pe de o parte drăguț, cum e și Damnation, dar pe de altă parte dur, la fel ca Watershed sau Blackwater Park. Și are câteva piese superbe, după cum vă voi prezenta în cele ce urmează.

O primă influență a albumului provine de la pianistul suedez de jazz Jan Johansson, aceasta reflectându-se din plin în piesa introductivă, Heritage. Prin contrast a doua piesă, The Devil’s Orchard, prezintă o tematică tipică Opeth, greoaie și întunecată, presărată cu dumnezei morți.

I Feel The Dark aduce în primul rând a folk, fiind trasată într-un alt șablon al formației, șablon marcat de chitară clasică combinată cu o linie melodică care urcă în intensitate până pe la jumate, când devine metal de-a dreptul, chit că fără distorsiunile nesimțite de pe alte albume. Slither pe de altă parte e un tribut adus lui Ronnie James Dio, deci are elemente hard rock bătrânești, fix ca pe vremea când Black Sabbath rupeau scenele.

Dacă Nepenthe e cumva piesa jazzy a albumului iar Häxprocess ia elemente de folk și le combină cu rock-ul progresiv (într-un mod similar cu Gentle Giant, sau poate cu King Crimson), Famine mi se pare de departe cea mai bine lucrată piesă de pe Heritage, care leagă elementele stilistice principale ale acestuia. Într-un mod similar, Folklore face o trecere prin episoade de rock progresiv și metal [i], marcând sfârșitul propriu-zis (destul de epic) al albumului, cu Marrow of the Earth urmând drept epilog umplut cu nostalgie.

Una peste alta, punctul forte al lui Heritage nu mi se pare atât varietatea (care-i o chestie caracteristică tuturor lucrărilor Opeth) cât expresivitatea și abordarea stilistică mult mai mature. Sigur, ăsta ar putea fi și un semn al faptului că Åkerfeldt începe să îmbătrânească, chestie care nu mi se pare câtuși de puțin rea, cât timp omul reușește să imprime un sunet fresh (iar în cazul de față prin „fresh” înțelegem „vintage”) melodiilor sale. Heritage e mai bun decât celelalte albume (inclusiv Damnation) prin faptul că trebuie prelucrat mai în detaliu de către intelect, iar bagajul emoțional cărat de melodii e unul oleacă mai subtil, păstrând în același timp toate chestiile care-i fac pe Opeth să fie Opeth și nu o formație oarecare de la colțul străzii. Deci spor la ascultat vă urez.

1. Repet: deși nu-i metal în ceea ce privește aspectele tehnice ale sunetului, ca intensitate, cadență și așa mai departe nu s-ar putea numi altfel. [↩]