spyked bricks in the wall

românia cea norocoasă

Presupunând că o parte din cititori sunt mai sensibiloși oleacă, țin să precizez că nu se recomandă lectura acestui articol în timp ce mâncați sau imediat după, sau imediat înainte. Eu v-am avertizat, ceea ce mută orice fel de responsabilitate de pe umerii mei pe ai dumneavoastră. Să purcedem deci.

Din câte îmi aduc – și sper că îmi aduc bine – aminte, există în folclorul mai multor țări ideea că excrementele animale sunt aducătoare de noroc. De exemplu, evenimentul nefericit prin care o persoană se trezește brusc cu rahat de pasăre pe haine în timpul unei plimbări liniștite pe stradă într-o zi faină de vară este privit de către mulți drept „norocos”. Similar, călcatul într-un rahat de mamifer sau pasăre de mărime medie – pentru că orice cetățean ar trebui să fie de-a dreptul chior să nu observe fecalele de cal sau de vită în timp ce umblă în mândria-i de biped – e considerat eveniment de sărbătoare; și de muncă, dacă ar fi să luăm în considerare curățatul de după.

O problemă ar fi evident aceea că nimeni nu știe în fapt la ce se referă norocul în cauză. Ideea de noroc e în sine atât de ambiguă și de relativă încât e cvasi-imposibil, chiar dacă să zicem că ne luăm puncte tari de referință, să ne dăm seama ce înseamnă „a avea noroc”. Câștigul premiului cel mare la 6 din 49 e noroc? Păi e, dar care-s șansele? Cu câteva ordine de mărime mai mici decât acelea de a călca într-un rahat. Eu mă consider la fel de norocos că nu sunt călcat de mașină în timp ce trec strada regulamentar; sau că nu îmi pică un pian în cap. Ce, credeți că nu-i posibil? Se moare foarte des din asta; de unde am putea deduce empiric că oamenii sunt ființe ghinioniste – în medie, pentru că moartea unui milion e o statistică, vorba porcului.

Putem astfel extrage – noi românii, că doară nu filipinezele – câteva informații importante din mediul nostru, informații pe care mai apoi să le analizăm și din care să obținem niscaiva rezultate. De exemplu, cum vă explicați domniile voastre faptul că băncile Cișmigiului sunt vară de vară umplute cu rahat de porumbel? Și nu doar băncile, ci și asfaltul. Și drept vă spun, la câți porumbei se adună în parcul cu pricina, curățatul sistematic al căcatului poate fi considerată o problemă destul de serioasă.

Și porumbeii ca păsările, dar ce ne facem cu câinii? După cum bine știm, populația canină cvasi-sălbatică din multe orașe „dezvoltate” din România a cunoscut o adevărată creștere în ultimii ani. Iar dânșii [i] trăind pe străzi, n-au cum să-și lase rahatul în budă, ca mine sau ca domniile voastre. Deci probabilitatea de storcire a căcatului sub presiunea pantofului e cu atât mai mare, mai ales după apusul soarelui.

În concluzie, eu nu pot decât să remarc – dacă iau drept bună trăznaia cu rahații aducători de noroc – că România e o țară deosebit de norocoasă. De fapt nu-mi dau seama dacă țara e norocoasă sau dacă e plină de indivizi norocoși. Judecând totuși după felul în care mai aruncă lumea cu rahat cum și pe unde apucă, aș zice că și afirmația cea din urmă are un dram de adevăr într-însa. Una peste alta o singură problemă are norocul ăsta românesc, și anume aceea că pute.

1. „Dânșii” merită puțin respect deoarece au drepturi, în caz că nu știați. [↩]