stop
luni, 23 mart. 2009, 10:50
Cum stăteam eu ieri dimineață chiaun prin bucătărie, aud brusc la radio o chitară și o voce care sunau cu jale. La o ascultare mai atentă îmi dau seama că e Stop, însă vocea nu era în nici un caz a lui Sam Brown.
După o scurtă căutare am aflat că interpretarea, una destul de recentă, este a lui Joe Bonamassa. Melodia asta îmi frânge inima (eu de obicei nu am așa ceva, dar acum chiar nu am de ales) și mi-o lipește la loc mai rău ca o femeie după care își frâng gâtul toți tipii. Nu știu ce să mă mai fac.
Comentariile sunt dezactivate.
Comments
Frumoasa interpretare, jos palaria, domnu’ Bonamassa e un mester. Totusi, trebuie sa stramb din nas la tonul parca prea plin de reverb si delay al domnului sus-amintit. 🙂
N-am prea fost atent. Mi se pare destul de tipic pentru bluesmenii mai „tineri”. 🙂
Depinde ce intelegi prin cantaretii tineri de blues (nu mai ai voie sa spui „bluesman”, nu? 🙂 ), tineri ca varsta, sau tineri ca durata scurta a carierei in blues?
Tineri după durata carierei, că presupun că Joe Bonamassa a ajuns la nivelul de maturitate la care să își dea seama că excesele strică. Acum, el oricum mi se pare că are tehnică impecabilă oricâte efecte ar folosi, deci nu și le folosește să își mascheze greșeli.
Dar e de înțeles. Efectele sunt mult mai ieftine (și mai performante, unele) acum decât pe vremea lui Clapton și a lui Bibi. Uneori merge să te mai lași dus de val, alteori bluzul pe rece sună mult mai fain.
Ei, in cazul asta, n-as zice deloc ca un anumit nivel de reverberatie sau delay este specific generatiei tinere de bluesmen-i. In comparatie cu „regii”, cu Muddy, Sumlin, Buddy Guy sau chiar Clapton, si pe Gary Moore, si pe Haynes i-as incadra in categoria tinerilor, iar indivizii astia doi au un ton cat de poate de carnos. 🙂
Noa pica la fix, ca tocmai ma intrebam ce sa cante.