despre înțeles: cale.
marți, 17 mai 2011, 10:01
Una din particularitățile demne de menționat ale rasei umane este ceea ce noi numim limbaj. Bineînțeles, și păsările au limbile lor proprii, la fel cum și delfinii posedă un mecanism de comunicare sofisticat. În principiu, se poate spune că orice specie care există și se dezvoltă cu ajutorul unor organizări sociale suficient de evoluate se va lovi astfel de necesitatea unor mijloace care să asigure circulația eficientă a informației în cadrul grupului.
Limbajul specific oamenilor are însă o caracteristică care nu este prezentă în cazul celorlalte animale [i]. Intelectul uman permite abstractizarea lucrurilor, în acest caz a atomilor unui limbaj: orice cuvânt relevant al unei limbi are atașate informații suplimentare, informații care denotă semantica sau înțelesul cuvântului.
Această abordare are un avantaj semnificativ: obiectele sau ideile pot ajunge, folosind cuvintele ca și mijloc, să aibă o reprezentare foarte simplă în mintea persoanei, sau în orice caz, atât de simplă cât este nevoie. De fapt, reprezentarea în sine poate avea un nivel ridicat de complexitate, acest aspect fiind însă lipsit de relevanță pentru actul comunicării. Evident, cu toții știm cum arată un anumit concept în mințile noastre, însă cea mai eficientă exprimare a acestuia se dovedește a fi pentru noi cuvântul.
Abordarea noastră are totuși și un dezavantaj semnificativ: oamenii sunt entități care învață să comunice pe de o parte în mod interdependent (prin reacția interlocutorului) și pe de altă parte în mod independent, prin studiu, fie el sistematic sau altfel. Oricum am lua-o, semantica se construiește diferit de la o persoană la alta, astfel că doi oameni pot ajunge să vorbească în aceeași limbă și totuși să nu se înțeleagă deloc. În acest caz, cei doi indivizi vor recurge până la urmă fie la reprezentări care să se situeze mai aproape de concret (un desen sau de ce nu, lama unui cuțit sau țeava unei puști), fie vor încerca să își creeze reprezentări comune lipsite de ambiguități (matematica fiind exemplul cel mai bun în acest sens). (mai mult…)
- Presupunerea asta ar putea la fel de bine să fie greșită, cu toate că există unele dovezi în sensul ăsta. Dat fiind faptul că această dezbatere nu ține de scopul articolului, vom lua presupunerea de bună. [↩]
însumarea părților (iii)
vineri, 22 oct. 2010, 18:37
[ iii – Despre sine ]
Sinele este opusul a tot ceea ce înseamnă lumea: o lume în sine.
Lumea interioară, aspectul introspectiv al ființei, este – în virtutea dualismelor care alcătuiesc existența; e interesant de menționat faptul că paradigma universului mulțime-complement poate fi doar o ajustare a percepției la lumea exterioară sau vice-versa – de fapt una din fațetele problemei.
Cealaltă, pe care o voi aborda doar pe scurt, e o implicație a existenței organismului drept suport fizic pentru intelect. Propriocepția este o manifestare pur fizică, neurologică, a lumii interioare: omul-animal se simte pe sine, iar dispariția unei părți din eul fizic are drept consecință încercarea, făcută de către psihic, de a contrabalansa lipsurile [i] [ii]. (mai mult…)
însumarea părților (ii)
sâmbătă, 18 sept. 2010, 18:02
[ ii – Vise și visuri ]
Limba română face, cel puțin din câte îmi mai aduc aminte din liceu, următoarea distincție dintre vise și visuri, ambele forme plurale ale substantivului „vis”:
Visele sunt – mai bine zis, visul este, după cum bine știm, un fenomen neurologic fundamental, manifestat cu precădere în timpul somnului. Acesta se manifestă prin derularea în subconștient a unor imagini, halucinații, memorii, cel mai probabil undeva între cele două. Structural, se crede că visul are rolul de a reorganiza informația în creier, într-un mod similar cu defragmentarea unui hard-disk. (mai mult…)
despre durere (ii)
marți, 24 aug. 2010, 18:11
Durerea e o barcă plină de găuri ce plutește în derivă pe valurile fricii.
Corpul nu e în stare să vadă nimic înafara durerii; astfel că rămâne ca mintea să se îngrijească de deosebirea între durerea pozitivă – denumită impropriu „plăcere” – și cea negativă. Distincțiile între bine și rău, util și inutil, plăcut și neplăcut, ajung să îți definească identitatea, așa cum se structurează ea în cele mai adânci colțuri ale ființei.
Ea însă face ca durerea să fie negativă, deci o „durere” în sensul clasic al cuvântului; cele două se amplifică reciproc printr-o buclă de reacție, crescând exponențial până la punctul critic. Însă toate acestea își pierd complet valoarea în acele momente când totul, plus sau minus, bine sau rău, plăcut sau neplăcut, se îmbină într-un ceva anume, ceva convulsiv ce îți topește eul, reducându-l la nimic. Nimic care la rândul lui încetează să conteze.
Only great pain is, as the teacher of great suspicion, the ultimate liberator of the spirit.
- Friedrich Nietzsche
despre frică
vineri, 6 aug. 2010, 19:52
Frica e un lanț gros cu care sinele se leagă de el însuși pentru a se proteja de lume.
Astfel, obiectul fricii nu poate fi sinele (nu în mod direct), ci doar complementul său, lumea exterioară. La o primă vedere ea nu-i decât un mijloc de a amâna cu câteva zile inevitabilul, apoi cu încă câteva zile, până atunci când nu mai există zile, ci ore, apoi minute și tot așa până la acea perioadă infinitezimală de timp, atunci când ea încetează să mai existe.
Cu toate astea, la o confruntare ulterioară îți dai seama că trăirea asta complet irațională, gândul care nu ajunge să fie un gând propriu-zis, El e de fapt dușmanul. Te ține pe loc, la propriu sau la figurat, îți ucide orice inițiativă încă înainte să apuci să o exprimi, te paralizează. Frica este Dumnezeul tău, Demonul, Cel care îți suprimă conștientul.
Oricum ar fi, îți dai seama că nu îți poate fi frică de tine, cel ce te bagă încet dar sigur în pământ; cel mult de individul din oglindă.