spyked bricks in the wall

însumarea părților (iii)

[ iii – Despre sine ]

Sinele este opusul a tot ceea ce înseamnă lumea: o lume în sine.

Lumea interioară, aspectul introspectiv al ființei, este – în virtutea dualismelor care alcătuiesc existența; e interesant de menționat faptul că paradigma universului mulțime-complement poate fi doar o ajustare a percepției la lumea exterioară sau vice-versa – de fapt una din fațetele problemei.

Cealaltă, pe care o voi aborda doar pe scurt, e o implicație a existenței organismului drept suport fizic pentru intelect. Propriocepția este o manifestare pur fizică, neurologică, a lumii interioare: omul-animal se simte pe sine, iar dispariția unei părți din eul fizic are drept consecință încercarea, făcută de către psihic, de a contrabalansa lipsurile [i] [ii].

Revenind la sinele abstract, metafizic, îl voi aborda încercând să deviez un pic de la modelul clasic, pe care Freud l-a fundamentat mai bine decât aș putea să o fac eu vreodată. Sinele are în primul rând rolul de a separa individul de lume. Acest fapt ne duce la un al doilea fir de gândire, în care putem observa că prin eu se relevă, de exemplu, înțelesuri profunde ale celebrului citat al lui Descartes, „Cogito ergo sum”.

Ceea ce Descartes sau Platon numesc suflet, adică sinele, reprezintă de fapt lumea ideilor și este cel mai probabil, spre dezamăgirea unora din filosofi, efemeră și variabilă de la un individ la altul. Astfel, am putea afirma că lumea interioară emerge din cea exterioară, aflându-se într-o relație de subordonare față de aceasta din urmă [iii].

Închei meditația luând în considerare o veche zicală, care sună cam așa: „Eu însumi sunt cel mai mare dușman al meu”. Ideile stau la baza a tot ceea ce înseamnă activitate antropică (și nu numai: visele/visurile fac parte tot din lumea interioară), însă tot acestea pot duce la confuzie, haos și uneori colaps, sinele devenind în acest caz un veritabil doppelgänger [iv].

[i]: A se vedea fenomenul de membru fantomă, care e esențial pentru pacienții având membre amputate, în ideea în care aceștia poartă proteză.

[ii]: Vom da un exemplu banal ce ilustrează lipsa propriocepției: orice om sănătos își simte brațul stâng, fiind complet conștient de existența acestuia. Este însă posibil ca acest simț să dispară ca urmare a unei leziuni provocate la nivelul sistemului nervos central, cel periferic rămânând complet intact. În acest caz, bolnavul se dovedește a fi neputincios în a-și controla brațul stâng, fiind nevoit să facă un efort conștient pentru a-și recăpăta așa-zisul control.

[iii]: Problema asta îmi aduce oarecum aminte de P versus NP, unde știm că P e inclus în NP, dar nu cunoaștem de unde până unde. Ambele probleme s-ar putea să aibă soluții limitate de teoremele lui Gödel. Aici paradoxul e următorul: se presupune că lumea ideilor ar putea fi drumul către o așa-zisă esență a tuturor lucrurilor, un fel de cuantă care ar putea descrie tot ceea ce există; problema este însă că sinele e limitat de lumea exterioară, dar se folosește în același timp de aceasta pentru a formula idei, o lume interioară fiind probabil goală în lipsa tuturor simțurilor.

[iv]: Aici nu am la îndemână mai mult de o privire intuitivă și poate un pic de ajutor din partea Wikipedia. Îmi pare impresionant faptul că, fără să îmi dau seama de ce, în experiența personală visele în care mă loveam de dubluri ale unei persoane mi s-au părut mereu terifiante, iar acestea datează cu mult timp înainte să pun mâna pe calculatoare și Internet. Asta ar putea sugera că sinele nu apare mereu ca un tot, ci poate fi deseori spart în mai multe părți (posibil contradictorii), cazurile extreme fiind cele de paranoia sau personalitate multiplă.