consumul, această bulimie a societății

duminică, 19 aug. 2012, 02:24

La început m-am gândit să-i zic „cancer”, care-i un termen oarecum impropriu dat fiind că respectiva boală are o natură care se manifestă prin fenomene mai greu de înțeles de cetățeanul mediu. După care am zis că o merge cu „diaree”, da’ nu merge pentru că diareea-i când scoți, nu când bagi. A rămas până la urmă „bulimie”, care după cum probabil știți e acea boală caracterizată prin consum excesiv de alimente pe care apoi bolnavul se chinuie să le elimine prin toate metodele umane posibile, una din cele mai utilizate fiind inducerea forțată a vomei. Avându-și sensul bine definit, analogia se dovedește astfel a fi destul de potrivită prin transpunerea ei la nivelul societății – și pentru că „nivelul societății” poate suna un pic ambiguu, mă văd nevoit a-i explica cititorului că prin „societate” înțelegem tot ceea ce face obiectul de studiu al științei sociologiei, adică organismul cu mecanisme implicite (norme) și explicite (legi) care îi asigură buna (sau proasta) funcționare etc.

Nu-s prima sau ultima persoană care critică fenomenul consumului – sau al „consumerismului”, cum îi mai zic unii – în societate, el manifestându-se în fond și la urma urmei în moduri ușor de observat cu ochiul liber [i], chiar evidente am putea spune. Istoria recentă se dovedește a fi un punct de reper în acest sens: câteva din fenomenele majore din ultimele secole (revoluția industrială, apariția Internetului) au dus la așa-zise „boom-uri” pe piețele economice, vizibile printr-un consum care a crescut odată cu masa de cumpărători. Această creștere a fost/este deci limitată de numărul de (potențiali) cumpărători, care la rândul său e limitat de un plafon dat de populația spațiului în care e comercializat un produs dat [ii]. „Specialiștii” în marketing o consideră o super-lege a lor, însă este de fapt o lege a naturii: orice organism crește până la o masă critică, după care stagnează, după care moare. (mai mult…)

  1. Este deci „observabil”, dacă ar fi să folosim terminologia teoriei sistemelor. [↩]
  2. Motiv pentru care unii consideră că extinderea pe așa-zisele „piețe emergente” e una din cele mai bune mișcări pe care o poate face o firmă la ora actuală. Strategia se dovedește a fi uneori câștigătoare dacă privim la exemple precum McDonald’s, Carrefour, Vodafone etc. în România. [↩]

dinamica traficului, un model

duminică, 5 aug. 2012, 17:29

DEX dă termenului de trafic o definiție particulară și cvasi-improprie:

TRAFÍC, traficuri, s. n. 1. Totalitatea transporturilor de mărfuri sau de persoane care se fac pe o anumită cale de comunicație, cu anumite mijloace de transport, într-un interval de timp și în condiții precizate. ♦ Totalitatea legăturilor de telecomunicație stabilite într-un anumit interval de timp și în anumite condiții tehnice.

În fapt traficul este sinonim cu conceptul abstract de transport, care presupune un spațiu S al cărui obiect o (nu neapărat unicul) poate fi mutat de la un punct x_1 către un alt punct x_2. Mutarea va duce astfel la transformarea lui S într-un alt spațiu, tot S, însă cu poziția lui o schimbată [i]. Ținând cont de faptul că două obiecte distincte o_1, o_2 \in S nu pot ocupa aceeași poziție la un moment dat – sau, dacă ar fi să ne luăm după definiție, în același spațiu dat -, dorim să modelăm transportul unei mulțimi (posibil infinite) de obiecte prin S.

Complexitatea deloc redusă a problemei prezentate mai sus mă obligă să îi aduc simplificări acesteia din urmă. Cazul particular ilustrativ în acest sens este o găselniță a unor matematicieni și calculatoriști celebri – printre care se numără și John von Neumann -, anume automatul celular – mai cu seamă cel unidimensional, ale cărui proprietăți le voi enunța în cele ce urmează. (mai mult…)

  1. A se observa că definiția face complet abstracție de natura spațiului sau a obiectelor aflate într-însul. La urma urmei nu ne interesează dacă avem de-a face cu vaci, saci de făină sau biți, elementele ce țin de detaliu – cum ar fi de exemplu un protocol de transport – fiind lăsate în totalitate implementării. [↩]

proprietatea virtuală față cu dinamica non-lineară

sâmbătă, 14 iul. 2012, 12:30

Nu-i așa că-i frumos titlul? Ei, pentru că-i așa frumos, haideți să îl și explicăm, să îl înțeleagă tot neștiutorul – adică inclusiv eu, care clar vorbesc despre lucruri care mă depășesc [i] -, bucată cu bucată. Prima bucată se referă la o așa-zisă „proprietate virtuală”, care are și un caz particular despre care am tot vorbit pe blog, anume cel al proprietății intelectuale.

Am numit-o virtuală pentru că aceasta există exclusiv în spațiul virtual, fapt ce o face ușor de replicat și așa mai departe, după cum explicam în articolul sus-menționat. Întrebarea cea mai apăsătoare este de fapt dacă această proprietate virtuală chiar există, iar eu zic că nu, și nu în virtutea faptului că e virtuală – deși asta e una din motivațiile fundamentale -, ci din cauze pe care voi încerca să le explic în cele ce urmează.

A doua parte a titlului a fost la rândul ei menționată în trecut pe Cărămizi, fiind un fenomen legat în mare parte de cel al (ne)determinismului. E relativ simplu de explicat ce este aceea dinamica non-lineară dacă sunteți oleacă familiari cu matematica [ii], și și mai ușor dacă v-ați întâlnit vreodată cu teoria sistemelor [iii]. (mai mult…)

  1. De fapt nu știu câte persoane din lume pot vorbi în cunoștință de cauză pe subiectul ăsta. [↩]
  2. Iar dacă nu sunteți să vă fie rușine obrazului. [↩]
  3. Și mulți dintre voi bag seama că nu v-ați întâlnit, mai ales că e o materie considerată inutilă de către studenții care „știu ei mai bine”. [↩]