spyked bricks in the wall

dreptul de a copia

Astfel se traduce ad literam englezescul „copyright”. O traducere deloc proastă, însă incompletă în contextul zilei de astăzi, vreme în care ideea de proprietate intelectuală e pe toate buzele și are (cel puțin aparent) un cuvânt greu de spus în economia globală. Dar înainte să ajungem la vremurile noastre, să trecem în revistă rădăcinile ideii de copyright, traduse în română drept „drepturi de autor”.

Ideea de proprietate intelectuală e în fapt destul de simplă: X are o idee originală (deci care nu a fost brevetată până în prezent), a cărei aplicabilitate practică o poate demonstra. Din momentul brevetării, X obține anumite drepturi asupra ideii, din care cel mai important este acela al recunoașterii meritului de a fi conceput acea idee. Similar, dreptul de autor planează în mod normal asupra unei lucrări intelectuale (în trecut text, în prezent și muzică, film, software, fotografie etc.) și oferă, după cum îi sugerează și numele, drepturi asupra unei lucrări anume, din care cel mai important este acela al recunoașterii meritului de a fi conceput acea lucrare. Cele două idei (cea de proprietate intelectuală și cea de drept de autor) sunt similare și vor fi băgate în aceeași oală pe parcursul articolului.

Cele două concepte au funcționat foarte bine în vremuri în care tehnica era atât de precară încât nu a permis copierea materialelor de diverse tipuri. În ziua de astăzi însă orice poate fi copiat. Cărțile pot fi scanate, muzica poate fi înregistrată cu un microfon, iar ceea ce există deja în format digital poate fi pur și simplu copiat de pe diverse medii, începând cu hard-disk-uri și CD-uri și terminând cu Internetul, a cărui primă calitate este aceea că permite o redundanță teoretic nelimitată, practic foarte mare, cu atât mai mare cu cât un fișier este dorit de mai mulți utilizatori. Adicătelea fix ideea din spatele sistemelor peer-to-peer, cum ar fi Bittorrent.

Problema cu care se confruntă omul de rând este aceea că dacă un lucru poate fi făcut (cu ușurință), atunci el va fi cu necesitate dus la îndeplinire de unul, doi, o sută sau un milion de indivizi. Luând în considerare faptul că trăim în era în care copiatul a o mie de pagini de text brut poate fi executat în cel mult o secundă prin una-două apăsări de mouse, putem trage concluzia că acest fenomen e unul cât se poate de natural și nu poate fi oprit nici de Poliția Română, nici de RIAA și cu atât mai puțin de Obama.

În aceste condiții, producătorii de conținut s-au găsit sub falsa, după părerea mea, impresie că profiturile lor vor fi afectate de copierea facilă a ideilor/produselor. Impresie care a dus într-o primă fază la apariția unor mijloace de control al copierii, de exemplu prin scrierea unor sectoare ascunse sau criptate pe CD sau prin scheme mai complexe cum ar fi DRM. Acestea s-au dovedit în timp a fi dăunătoare până și pentru plătitorii de drept a licențelor produselor: diverși utilizatori au ascultat muzică la o calitate proastă, nu au putut juca jocuri decât având acces la Internet, au avut nevoie de un CD inserat în calculator pe durata jocului și așa mai departe. Deseori o copie piratată s-a dovedit a fi mai bună din punct de vedere calitativ decât originalul.

Pe de altă parte, nivelul ridicat de paranoia a dus la decizii precum închiderea unor site-uri care la urma urmei distribuiau materiale sub incidența a ceea ce se poate numi „fair use”. Mai mult, interesele companiilor puternice din SU au dus la cazuri precum arestarea unor oameni, oameni care oricum n-ar fi plătit o licență pentru materialele respective, ori din cauza situației materiale, ori din cauza calității produselor [i]. În timpul ăsta, țările cu legislații anti-copyright mai puțin dură nu au probleme, pentru că așa-zisa piraterie este tratată drept ceea ce este în fapt, adică o non-problemă. Ba chiar putem spune că lipsa pirateriei, acest dușman de clasă al societății, ar aduce și mai puțin profit producătorilor de gunoi intelectual.

Bula asta a trasului cu dinții de proprietatea intelectuală este cu atât mai gravă cu cât companiile trebuie să aleagă răul mai mic pentru a evita probleme mai mari. Răul menționat adineauri rămâne însă un rău în sine, deci va afecta în mod negativ mediul problemei. Punerea în practică a jocurilor legate de proprietatea intelectuală nu poate face pe termen lung decât rău atât inovației cât și bunăstării economice a indivizilor, singura speranță stând în produsele libere [ii], produse care nu au asociate drepturi de autor explicite, dar ale căror autori sunt recunoscuți.

În fine, acestea din urmă sunt deseori înțelese greșit tocmai datorită transparenței cu care sunt livrate publicului. Pe de o parte produsele create prin contribuția comunității sunt considerate „comuniste”, căpătând astfel o conotație negativă, cam ca Hitler așa. Pe de altă parte arta liberă și softul liber nu sunt marketate așa bine, motiv pentru care sunt considerate de către necunoscători mai proaste, mai neinteresante sau mai nesigure. De aceea, primul pas către scoaterea satului global din rahat este eliminarea „dreptului de a copia” [iii], eliminare care va avea însă drept finalitate garantarea acestuia tuturor indivizilor, autori au ba.

1. Din ce îmi aduc aminte, postmodernismul postulează faptul că arta a devenit un bun de consum. Cu alte cuvinte, un bun fără valoare nu va fi cumpărat de către consumatori, iar bunurile valoroase vor transcede această idee tâmpită, obținând profit timp de zeci de ani de zile. Vreți exemple? Vă dau: Beatles versus toată generația auto-tune din ziua de azi. [↩]
2. De exemplu, toate lucrările științifice importante, dar toate, fără excepție, sunt libere. Avansul științei merge din start pe premisa că copierea unei idei pentru a concepe ceva îmbunătățit va avea un impact pozitiv asupra societății. [↩]
3. Îmi e foarte clar faptul că acest articol tratează problema doar parțial, trăgând o concluzie care nu este la rândul ei argumentată. Cam atât am reușit eu să rezum în nouă sute de cuvinte, se pare. [↩]