spyked bricks in the wall

death note (2006)

Voi începe tentativa mea de recenzie cu un scurt disclaimer: nu îmi permit să fiu snob în ceea ce privește domeniul filmelor/anime/manga. Nu mă consider un mare fan al domeniului, iar acestea fiind spuse, mărturisesc că nu am purces în a vedea serialul imediat cum am auzit de el. Abia ceva mai târziu, trecut fiind prin experiența Ergo Proxy (și în urma recomandării date de nenea DBK), am zis să văd ce-i cu acest Death Note.

Intriga e una destul de directă. Un elev de liceu, Light Yagami, găsește în curtea școlii un carnețel scăpat pe jos de nu știu ce entitate ciudată. Și cum, printr-o pură coincidență, tot era el plictisit, a zis că nu e posibil să omori oameni scrijelindu-le numele într-un caiet și că cineva are chef de glume proaste. Când s-a convins că toată treaba e pe bune și Death Note-ul funcționează, Light o ia un pic mai mult razna și își propune (ascuns sub numele Kira) să creeze o nouă lume, lipsită de orice fel de infracțiune, intrând astfel în conflict cu unul din cei mai mari detectivi din lume, un personaj misterios pe nume L.

Serialul evoluează pe mai multe planuri. Unul din ele este planul luptei lui Kira cu L și cu succesorii acestuia. Autorii prezintă ambele perspective (a lui L și a lui Light) într-un mod aproximativ self-consistent, în sensul în care „găurile” din poveste sunt în mare parte insesizabile. Atât Yagami cât și L  sunt personaje care posedă calități excepționale de deducție. La un moment dat relația dintre cei doi ajunge să oscileze între prietenie și dușmănie, ei făcând parte din aceeași echipă de investigație ce și-a propus să îl demaște pe Kira. Al doilea plan este cel al relației dintre Light și alte personaje (familia/prietenii), plan care ilustrează anumite aspecte ale societății japoneze, lucru de altfel tipic pentru anime/manga „serioase”, se pare.

Ultimul plan, poate cel mai interesant, este reprezentat de monologul interior al lui Kira – care apare de multe ori ca un personaj separat în raport cu Light – și de dialogul său cu un Zeu al Morții, Ryuku. Aceștia se manipulează reciproc, ambii urmându-și propriile interese, fără a încălca însă regulile carnetului. Procesul de maturizare/dezumanizare al lui Yagami expus aici este practic echivalent cu cel de conturare al personajului Kira, care la rândul său reprezintă justiția și cinismul, ambele absolute (da, totul e dus la extrem într-un mod destul de realist).

Nu lipsesc ocazionalele exagerări á la Dragonball Z sau mai știu eu ce alt anime comercial („I’m gonna take this potato chip and EAT IT!!”); cu toate astea, acțiunea a reușit să mă țină în priză în cea mai mare parte a timpului. Privite în ansamblu, povestea și ideile reușesc să pună niște probleme interesante: influența unei arme așa puternice asupra individului care o deține și modul în care puterea pervertește oamenii, felul în care un astfel de instrument ar putea schimba lumea, problema dureroasă a moralității pedepsei cu moartea, relativitatea conceptelor de bine și rău etc. Totul învelit într-o atmosferă care trece de la sumbru la luciditate și înapoi, sporită de coloana sonoră pe care nu am putut să o trec cu vederea. Una peste alta, anime-ul (destul de controversat, catalogat în diverse feluri de diverși critici) Death Note a reușit să mi se pară destul de original încât să îl urmăresc cu plăcere. Rămâne să citesc și comic-ul.