o propunere privind predarea programării în școli

duminică, 10 feb. 2013, 18:10

Prezentul articol pornește de la o discuție iscată pe Facebook [i] de către Laura via rosedu. M-am decis să public o însemnare separată în primul rând pentru că mă ajută să îmi pun oareșce gânduri în ordine, departe de zgomotul rețelelor sociale, și în al doilea rând fiindcă am mai scris în trecut pe tema asta, iar acum doar profit de ocazie pentru a dezvolta subiectul.

A se nota că am folosit termenul „programare” și nu pe cel de „informatică”. Numele atribuit disciplinei în școli e o idee nefericit, pentru că se referă inclusiv la domenii precum teoria informației, ori să fim serioși, copiii de liceu n-au nevoie de exemplu de teorema Shannon-Nyquist. Scopul „informaticii” din învățământul preuniversitar e să îi familiarizeze pe elevi cu utilizarea calculatoarelor — unde GNU/Linux s-ar potrivi de minune, pentru că Windows au deja acasă — și cu programarea acestora, și nu în ultimul rând să îi învețe câteva concepte generale din știința calculatoarelor, adică ce-i ăla un arbore, o listă sau o bază de date, plus doi-trei algoritmi. (mai mult…)

  1. Mă frustrează imens faptul că Facebook e un „walled garden”. Cu toate astea o să-mi calc pe cele mai cele principii și o să las un link la sondajul inițial aici. Postarea inițială a generat multe comentarii, pe care vă invit să le citiți dacă aveți la îndemână un cont de Facebook. [↩]

cu poli și copiat

miercuri, 5 sept. 2012, 23:57

N-am mai abordat de ceva vreme subiectul, deci să reluăm: Mihai scrie despre un student care cere lucrări pe o listă de discuții oarecare, pe marginea unei materii oarecare din facultate. Cele două (lista și materia) sunt prea puțin relevante; e importantă însă observația că este vorba despre o disciplină de master, unde participanții sunt deja ingineri, adică oameni cu capul pe umeri și toate cele. Ei, ți-ai găsit. Lăsând la o parte faptul că trebuie să fii naiv — să nu zic altfel — să cumperi lucrări pe liste publice, în văzul lumii, problema copiatului aduce iar discuții pro și contra [i], care se rezumă în final la starea „sistemului” [ii], care-i așa și pe dincolo, adică putrezit!

Drept să o spun, și eu sunt student la master și pot să spun că programul nu s-a ridicat pe deplin la așteptările mele. Un argument care îmi invalidează dezamăgirea ar fi acela că la Politehnică-ACS (secția calculatoare) mai toate materiile faine sunt înghesuite în ultimii doi ani de licență, astfel că la master se fac în mare parte subiecte ce țin pur de specializare, nu cum se face la UT Cluj sau prin alte părți — ba chiar la multe facultăți dinafară, pentru că argumentul „dacă-i dinafară e musai mai bine ca la noi” e foarte popular. Totuși un lucru e clar: mulți titulari nu își organizează la fel de bine cursurile la master în raport cu cele de licență, pentru că mulți sunt ocupați cu altele și au mai degrabă așteptări de implicare din partea studenților. Stilul nu-i unul deosebit, ba ar fi chiar interesant dacă unele materii nu ar fi atât de plictisitoare. (mai mult…)

  1. Păi cum, nu știți? românul s-a născut filosof. Ce contează că nu suntem în stare să lucrăm cu algebre și categorii, noi discutăm probleme profunde de etică, alea. Ce contează regulamentele la care am aderat încă de când am semnat foaia de înscriere? „Dăle-n măsa”, noi suntem mai presus de toate prostiile astea. [↩]
  2. De parcă oamenii ar fi familiari cu teoria sistemelor; haha, ce glumă bună. [↩]

busuioc în propria-i minte

marți, 31 ian. 2012, 21:35

Un subiect pe care nu știu dacă l-am tratat mai mult de două ori în scris de când mă știu, nebunia e în fapt – în pofida faptului că e considerată o anomalie, zic – o chestie destul de comună în adunările de oameni. Uneori ne lovim de ea noi înșine cel puțin pentru o perioadă de timp, pentru că mintea umană e o chestie mai fragilă decât s-ar crede, iar nedeterminismul existenței poate duce lejer individul către demență, mai ales dacă acesta din urmă are o predispoziție pentru așa ceva.

Se întâmplă uneori că sus-numita nebunie se instalează permanent, integrându-se în personalitatea individuală într-un mod analog oricărei disfuncții cronice. Nebunia permanentă e o consecință a faptului că, după cum bine zice Sacks, dânsa ajunge să ia de multe ori o formă de euforie sau pur și simplu de „bine”, astfel că organismul o va accepta în cele din urmă fără probleme, fenomen posibil și cazul subiectului nostru – era necesar un subiect, pentru că se caută nebuni -, la fel cum e posibil ca personajul să fi având o boală genetică destul de gravă, fapt totuși puțin probabil fiindcă ăștia de obicei mor destul de repede. (mai mult…)