spyked bricks in the wall

ultima cărămidă

Articolul care urmează vine pe foaia virtuală ca o dovadă — dureroasă, mai ales pentru mine personal — a faptului că lucrurile se nasc, cresc, se maturizează (poate) și în cele din urmă mor (cu siguranță). Da, este vorba despre încheierea a ceea ce a fost și va rămâne pe Interneți sub numele „spyked bricks in the wall” și nu, nu e mare brânză. Pur și simplu ăsta-i mersul lumii ăsteia.

Am început — îmi aduc bine aminte, și cred că mă repet — Cărămizile™ acum opt ani fără un scop anume în minte. Simțeam nevoia să scriu, fie din vreo frustrare adolescentină, așa cum se întâmplă în general cu indivizii la vârsta aceea, fie pentru că aveam ceva de spus [i], fie pentru că era cool [ii]. N-am pornit singur în toată povestea asta, ci împreună cu Eugen, care acum ia o pauză lungă de la scris pe blog-uri.

De-a lungul vremii am tot publicat articole despre tot soiul de chestii obscure — ba am făcut chiar și un dicționar de categorii –, fără ca demersul ăsta să mă ducă la o înțelegere (mai) clară a scopului sau a motivației mele de a scrie. Am încercat acum mai bine de un an să compun un rezumat al blog-ului, fapt care n-a făcut decât să mă introducă și mai tare în dânsa, mă refer la confuzie. Încercarea cu pricina nu a fost prima și nici ultima, fiind însă singura publicată. Nu există, cu excepția zisului articol, un pretext suficient de bun pentru a umple blog-ul cu asemenea prostii, rezumatele fiind mai degrabă un exercițiu util pentru cititorii care au răbdare să răsfoiască arhivele.

Cert e faptul că m-am trezit că pun mai mare preț pe articole care au venit parcă din prepuțul gândirii și că postări la care am lucrat uneori spre detrimentul minții proprii nu au reușit să supraviețuiască testul timpului, în sensul în care azi sunt prea puțin relevante pentru mine și cu atât mai puțin pentru voi. În caz că vă întrebați de unde vine toată autocritica, țin să menționez că mi-ar fi greu să iau în seamă critica altora vizavi de blog-ul propriu [iii], astfel că nu-mi rămâne decât să mă critic singur, oricât ar suna asta a masturbare intelectuală.

Una peste alta, așa am ajuns pe la începutul anului curent să îmi dau seama că blog-ul nu prea (mai) merge nicăieri(, cel puțin nu în ultima vreme). Am încheiat câteva serii de articole relativ interesante zic eu, și aș putea probabil să mai public încă de zece ori pe-atât, însă nu văd care ar fi rostul. N-am avut și nu cred că aș putea avea vreodată conținut care să fie „engaging” pentru cititori, adică să îi facă să pornească discuții; pot însă să îi (vă) bag în confuzie, să îi (vă) alienez și așa mai departe, sub pretextul că eu oricum abordez „bricks”, prin care înțeleg lucruri obscure și eventual oleacă dubioase. Și astfel ajungem la problema fundamentală a Cărămizilor™, și anume aceea că alcătuiesc în totalitate un blog românesc despre obscurități [iv], un blog care n-ar putea fi sau deveni altfel după opt ani, pentru că nu poți face din rahat bici care să și pocnească.

Asta nu înseamnă că îmi văd experiența cu Cărămizile™ drept un eșec, departe de mine gândul. Am scris mult, am învățat, m-am dezvățat și am reînvățat să mă exprim (de multe ori și coerent), am cunoscut oameni și am depus o tonă de muncă de documentare de unde am căpătat, cred eu, mai multă experiență decât jurnalistul mediu din România [v], fără să pun la socoteală experiența asociată în sine chestiilor documentate. Cu alte cuvinte, nu vreau și nu am de gând să renunț la scris, atâta doar că blog-ul ăsta a încetat deja de ceva vreme să fie o voce a mea [vi]. Să scriu pe el în continuare ar însemna să prelungesc inutil suferința atât a lui (dacă blog-ul ar fi o persoană) cât și a cititorului, fapt pe care refuz să îl fac, de oricât sadism am dat dovadă până acum.

Acestea fiind zise, spyked bricks in the wall o să rămână în forma sa actuală pe web pentru eternitate, sau cel puțin cât timp există un server care să îl găzduiască. Între timp, articolele noi o să ajungă într-un loc care nu există încă, dar pe care îl voi anunța aici la momentul potrivit.

1. Deși mă îndoiesc că un copil de nici optsprezece ani ar avea chestii interesante de spus. În apărarea mea, sigur aveam de spus lucruri despre chestii care îmi plac, și anume muzica, tehnologia și ce alte nebunii m-au mai preocupat pe mine de-a lungul vremii. [↩]
2. Mă îndoiesc cel puțin la fel de tare și de asta. Pentru a te apuca de ceva pentru că „e cool”, trebuie să ai cel puțin un punct de referință, ori eu nu îmi amintesc nici un blog românesc care să mi se fi părut interesant în 2005. Mi s-a părut în schimb interesant WordPress-ul ca platformă pentru publicarea articolelor și felul în care inclusiv un neica-nimeni se poate exprima lejer online cu ajutorul lui. [↩]
3. Nu cred că-i nevoie nici măcar să justific atitudinea asta, dar fie. Fiind vorba de un blog personal, mi s-ar părea nelalocul ei o critică venită dinafară. Am mai zis-o în trecut, iar persoanele care nu-s de acord sunt libere să-și petreacă timpul prin alte locuri, cu activități care poate o să le aducă ceva mai multă satisfacție. [↩]
4. Cel puțin din punctul de vedere al vastei majorități a consumatorilor români de blog-uri. [↩]
5. Nu mă înțelegeți greșit, sunt peste medie doar pentru că media e jalnică. A se vedea starea jurnalismului românesc. [↩]
6. Ce a fost în toată perioada asta cât n-a mai fost „o voce a mea”? Nu știu, destul de bună întrebarea. [↩]