spyked bricks in the wall

vulgul face limba

Nu știu exact cum se întâmplă, dar uite că se întâmplă astfel încât istoria ne învață ceva foarte interesant: evoluția limbii – fiindcă limbile diverselor popoarelor evoluează în timp și spațiu, la fel ca popoarele însele, la fel ca oamenii ce alcătuiesc popoarele – are loc mai puțin la nivelul literar, contrar unei prime și naive observații, și mai mult la nivelul maselor. Pare normal sau nu, dar așa este, iar dacă vreun deștept cu țșpe doctorate în domeniu s-a apucat să facă un studiu care să demonstreze opusul a ceea ce vrea să arate articolul de față, îmi pare rău, îmi cer scuze anticipat, dar eu nu dau înapoi.

Voi pleca de la câteva ipoteze foarte simple și care (sper eu) au o groază de sens. În primul și în primul rând, asta grăiește intuiția oricărui om care a făcut un pic de statistică și probabilități la viața lui sau a ei, după caz: când o populație devine suficient de numeroasă – moment în care sistemul devine destul de complex încât să permită aplicarea legii numerelor mari – și acea populație manifestă o oarecare coerență la nivelul limbii, tradițiilor și așa mai departe, este evident că standardele (atunci când ele există) tind să reprezinte o simplă formalitate, mai ales când sunt făcute cu piciorul stâng, după zece beri.

Un alt argument foarte puternic – acesta îl completează pe cel dintâi cum nu se poate mai bine – este cel că informația scrisă, tot contrar unei prime observații, se pierde mai ușor decât cea transmisă prin gură, care în schimb are o singură hibă (care hibă poate fi chiar un punct forte): se modifică foarte ușor pe măsură ce curge. Unde-i biblioteca din Alexandria, de exemplu? Exact, nu mai e. Ce se întâmplă dacă pică curentul în data warehouse-urile masive ce găzduiesc Google-ul? Iar asta e o posibilitate reală, la care noi nu vrem să ne gândim, de frică sau din pură inconștiență.

Haideți, dacă tot ne-am apucat să vorbim despre informație scrisă, să exemplificăm teza printr-o imagine de la 1703 toamna, luată cu nesimțire de pe Wikipedia:

„Tiperit en Klus en Anul Domnului 1703”

Frumos exemplu, așa-i? Acum trei sute de ani deja mulți aveau prin cap ideea asta de românism, deși nici Românie n-aveam și nici Clujul nu stătea prea bine. Exemplul mi se pare totuși important, având în vedere că limba română abia ce își croia drumul către maturitate la vremea aia.

Și uite că nimeni nu mai folosește „en” la noi; doar în Franța. Abordarea fonetică „în” este mult mai intuitivă, poate ceva mai apropiată de vecinii de origine slavă. Asta nu din cauza faptului că pe teritoriul Transilvaniei româna nu era limbă oficială, nici vorbă; ci fiindcă populația maghiară are în ansamblul ei de spus un cuvânt pe plaiurile respective, nu mai pun la socoteală sașii, chit că ei s-au stabilit mai la sudul regiunii. Observăm că, în toată complexitatea lui, procesul de formare al limbii române scoate la iveală câteva aspecte nesimțit de simple.

Acum că am speculat pe seama negurii trecutului – departe de mine gândul de a mă băga în detalii istorice pe care, recunosc, nu le stăpânesc chiar așa de bine cum mi-aș dori -, să revenim aici, acum, în epoca Internetului. Deja trend-urile și în domeniul ăsta se manifestă la nivel global, prin meme-uri, abrevieri, acronime, argou sau simple stâlciri („k”, „sh”, „tz” etc). Diversitatea e năucitoare: forurile lingvistice oficiale vin pe de o parte cu versiunile lor oficiale ale diverselor construcții, oamenii se corectează unii pe alții (uneori pe probleme non-existente) la greu pe forumuri sau blog-uri, cireașa de pe tort fiind reprezentată de site-urile neoficiale cum ar fi dexonline.

În toată vâlva (iară nu vulva, sper) asta, un lucru e cert: nu mai contează care-s standardele, nimeni nu ascultă de nimeni și fiecare se exprimă așa cum crede, iar vulgul se exprimă în română la fel de non-literar cum se exprima în latină (sau orice altă limbă) acum două mii de ani. Evoluția limbii e la fel de lipsită de determinism ca oricând – lipsă cauzată tot de existența unei mase consistentă cantitativ -, iar Academia Română nu are mare lucru de spus cu „nicio”, „niciun” sau alte aberații [i] (aberații pentru care subsemnatul le arată cuviincios degetul mijlociu celor menționați mai sus).

În aceeași măsură și Pruteanu, odihnească-se în pace, a încercat românizarea neologismelor (e.g.: „sait” în loc de „site”) după modelul francez, dar nu i-a ieșit după câte observ. Fiindcă asta-i natura limbii: linge după voia ei, nu după a celui ce o deține.

[i]: Să ne oprim un pic asupra acestei non-greșeli ce poartă numele de cacofonie. Aceasta din urmă este probabil una din cele mai mari aberații ale „standardului limbii române”, chestiune pe care specialiștii o consideră greșeală din cel mai stupid motiv, anume „fiindcă sună urât”. Domnilor, vă invit să le spuneți asta rușilor sau chinezilor. În plus, vă mai invit să-mi dați câte o licență pentru fiecare cacofonie comisă de subsemnatul în viitor, fiindcă ionlucacaragiale și bisericacatolică nu-mi sunt de ajuns. În încheiere, vă mai prezint un deget mijlociu, ca-n filmele cu doi băieți și o fată.