spyked bricks in the wall

busuioc în propria-i minte

Un subiect pe care nu știu dacă l-am tratat mai mult de două ori în scris de când mă știu, nebunia e în fapt – în pofida faptului că e considerată o anomalie, zic – o chestie destul de comună în adunările de oameni. Uneori ne lovim de ea noi înșine cel puțin pentru o perioadă de timp, pentru că mintea umană e o chestie mai fragilă decât s-ar crede, iar nedeterminismul existenței poate duce lejer individul către demență, mai ales dacă acesta din urmă are o predispoziție pentru așa ceva.

Se întâmplă uneori că sus-numita nebunie se instalează permanent, integrându-se în personalitatea individuală într-un mod analog oricărei disfuncții cronice. Nebunia permanentă e o consecință a faptului că, după cum bine zice Sacks, dânsa ajunge să ia de multe ori o formă de euforie sau pur și simplu de „bine”, astfel că organismul o va accepta în cele din urmă fără probleme, fenomen posibil și cazul subiectului nostru – era necesar un subiect, pentru că se caută nebuni -, la fel cum e posibil ca personajul să fi având o boală genetică destul de gravă, fapt totuși puțin probabil fiindcă ăștia de obicei mor destul de repede.

Pe Busuioc îl știu de pe vremea când eram elev în Matei Basarabul urbei de i se zice capitală, liceu care-i situat pe strada cu același nume. Pe vremea respectivă zona era de interes prin faptul că găzduia ceva secție centrală de poliție rutieră aflată pe Logofăt Udriște, care se intersectează cu Matei Basarab fix în bulevard. La intersecția asta își ducea și cel mai probabil își duce și în ziua de azi existența foaie verde Busuioc. Țin să precizez că nu știu dacă chiar așa îl cheamă pe dânsul sau dacă numele-i e doar o poreclă.

Busuioc e un individ în principiu pașnic și poate părea chiar normal în anumite momente, însă în cele mai multe e evident că nu-i. După tiparul nebunului clasic, al nostru umblă pe stradă și bolborosește chestii fără sens, având însă deseori și particularitatea de a fi capabil să interacționeze cu oamenii, chit că într-un mod destul de ciudat.

În mintea lui Busuioc e un adevărat star, făcând un show capabil să dea toate gagicele pe spate, dezbrăcate și crăcănate. Drept urmare, lui Busuioc îi plac fetele de liceu și le-ar fute pe toate; de fapt na, el face asta în mod curent, ce știm noi. Semnul distinct al nebuniei i-a fost găsit a fi aspirația la statutul de Gene Simmons, ilustrat prin linsul ostentativ al aerului, pentru că după cum ziceam, elevele care trec prin zonă trebuie impresionate cumva. De fapt atenția elevilor și scârba pițipoancelor e un fel de catalizator pentru nebunia sa manifestă, fapt ce până la urmă îl face pe Busuioc un fel de showman al Basarabului, pentru că deh, tinerii aspiranți la maturitate găsesc o plăcere în actul pueril de a face circ pe seama celor care nu-s ca ei.

L-am mai văzut și acum vreo doi ani când am trecut pe acolo, deci bănuiesc că Busuioc trăiește bine mersi, dacă nu cumva l-o fi călcat vreo mașină sau dacă n-a intrat în vreo comă alcoolică între timp. Pentru că am uitat să menționez, îl vedeam deseori cumpărându-și bere și țigări din alea ieftine de la chioșcul din fața liceului, ca un adevărat șăf. Cum pe vremea când eram eu elev telefoanele mobile nu știau încă să filmeze, n-am apucat niciodată să îl pun pe pelicula digitală deși dânsul cu siguranță aspiră și la statutul de actor și așa mai departe.

Totuși și din fericire generațiile următoare au luat în considerare potențialul de star al lui Busuioc, astfel că nebunul a ajuns pe youtube, unde vă trimit să căutați și a doua și a treia înregistrare. Mai exista și o a patra dar n-am mai găsit-o, și cam atât.