sâmbătă, 11 feb. 2012, 20:37
Albumul de față se dovedește a fi o proverbială hrană pentru hateri și
troli, spre deosebire de un alt album pe care l-am analizat, și anume ghost
reveries. Fenomenul nu era oarecum de
așteptat, având în vedere că gloata de roacări preferă în general să facă
abstracție de mesajul pur muzical din metal și să se raporteze strict la
grohăieli, distorsiune, punch-ul din bass/tobe și așa mai departe. Iată
că albumul de față e diferit.
Deși n-am fost niciodată un fan declarat Opeth, am trecut cel puțin o
dată prin toată discografia formației și multe din melodii și/sau
șabloane melodice mi s-au repetat obsesiv în minte, trezindu-mă din somn
la cinci ale dimineții și alte lucruri din astea capabile de aduce un
oarecare disconfort psihicului. Deci am vreo patru albume pe care le pot
asculta cam oricând și pe care eu unul le consider artă în toate sensurile
mai importante ale termenului, iar Heritage e unul din aceste albume.
Pentru că Heritage e diferit față de tot ceea ce au scos Opeth înainte,
în sensul că e cel puțin cu un nivel peste. E pe de o parte drăguț, cum e
și Damnation, dar pe de altă parte dur, la fel ca Watershed sau
Blackwater Park. Și are câteva piese superbe, după cum vă voi prezenta în
cele ce urmează. (mai mult…)
Din companiile de jocuri așa-zise „mari”, puține se pot lăuda cu acea calitate care pe jucători îi unge la inimă, aceea care implică acțiunea de a fi constant pe parcursul existenței. A fi constant în acest caz nu înseamnă nici pe departe a publica continuări cvasi-identice cu jocurile originale, nici a lansa câte un joc pe lună și în nici un caz a scoate pe piață chestii cu iz hollywoodian și alte porcărioare din categoria asta.
Valve Software fac parte din această categorie, deși culmea, genialitatea jocurilor lor nu stă în vreun epicness real sau inventat. Counter-strike e lăudat pentru tacticile de joc pe care le facilitează, seria Half-Life oferă o perspectivă unică [] asupra unei povești destul de macabre, iar Portal – primul și al doilea – sunt probabil cele mai fun jocuri first-person pe care le-am jucat până în prezent [].
Universul Portal este cică un subset al celui în care se desfășoară și Half-Life, însă unul aproape disjunct, ba chiar aproape ortogonal, având în vedere că singurele legături se concretizează prin referințe vagi sau directe la Black Mesa și prin perpetuarea senzației de parodiere a tehnologiilor produse de aceștia. Personajul principal este o tipă care în primul joc nu-i nici prea-prea nici foarte-foarte, însă căreia între timp îi mai cresc oleacă sânii. Domnița noastră este ortogonală lui Gordon Freeman doar în privința genului, în rest fiind fix la fel de tăcută, iar costumul uber-ultra-bla din Half-Life e redus la o pereche de botoși care absorb foarte bine șocul căderilor. (mai mult…)
vineri, 30 dec. 2011, 13:22
Observație: E recomandat să nu parcurgeți articolul de față dacă nu ați jucat Fallout, în primul rând datorită faptului că vă veți afla pe lângă subiect (fapt ce se poate dovedi frustrant) și în al doilea rând pentru că imaginile și textul expuse aici conțin fără vreun dubiu spoilere.
Dând cu ochiul prin arhiva blog-ului, am constatat cu stupoare că nu am vorbit niciodată pe îndelete despre Fallout []. Țin să precizez că această omisiune este una gravă pentru orice individ care s-a născut înainte de ’90 și își zice gamer. Și nici cei mici nu prea pot fi iertați, la ce prostii scoate industria de jocuri mainstream în zilele noastre.
Dar în fine, mi-am propus să scriu despre el acum după ce l-am jucat a nu mai știu câta oară [], vorba aia, mai bine mai târziu decât niciodată. Având în vedere că gameplay-ul primelor două jocuri din seria Fallout e în mare același și cu siguranță va exista și un articol dedicat lui Fallout 2 cândva în viitor, mă voi axa mai mult pe construcția poveștii decât pe aspectele tehnice (sistemul de joc, calitatea sunetul și a graficii etc.). (mai mult…)
vineri, 4 nov. 2011, 19:15
Un alt lucru cu care am rămas după concertul de la începutul lunii, pe lângă amintirea concertului propriu-zis, este o copie a ultimului album Pain of Salvation, anume Road Salt Two. Bineînțeles, am cumpărat o „ediție limitată”, „digipack”, a albumului, atât din cauza hype-ului dat de eveniment cât și din cauză că n-am putut rezista șarmului domniței (cel mai probabil nordice) care vindea chestii cu Pain of Salvation. Dar toate astea sunt prea puțin importante, ce contează e că m-am decis să nu fac o recenzie albumului până nu îl diger bine de tot.
Problema nu a fost una de digestie, deoarece m-am acomodat din prima cu Road Salt Two. Și dacă Road Salt One poartă și numele Ivory, atunci continuarea sa nu putea să se numească altfel decât Ebony, referind destul de vag probabil (sau poate chiar deloc) către melodia Ebony and Ivory a lui McCartney. Cert e că cele două albume nu se continuă (fiindcă, după cum spuneam, nu există o liniaritate a „poveștii” celor două albume), dar se aseamănă ca stil și tematică, astfel că principala mea ocupație a fost aceea de a găsi legături pe firul The Perfect Element – Scarsick – Road Salt.
Albumul explorează aceleași teme ca predecesorul său: abuzul, sexualitatea, inocența, religia, însoțite de lait motive precum durerea (fizică sau emoțională), praful, căderea și nu în ultimul rând drumul; toate acestea contribuie la supa lirică care formează Road Salt Two. Perspectiva oscilează de această dată între Ea și El, la toate cele trei persoane. Similar cu albumele anterioare, cei doi nu sunt persoane bine definite, ci mai degrabă arhetipuri de oameni puși în situații particulare, situații care duc inevitabil către acea cădere despre care vorbeam adineauri. (mai mult…)
luni, 10 oct. 2011, 22:08
Evit cam de vreo cinci-șase ani încoace să mă duc la concerte care umplu mai mult de un club, din motive de comoditate. Nu-mi place să stau șase ore în picioare, jocurile de lumini îmi dau dureri de cap (deși culmea, cu sunetul puternic nu am probleme), iar mosh pit-urile îmi displac cum nu se poate, poate pentru că țin mult la sănătatea oaselor proprii. În plus, nu-mi surâde atmosfera de stadion (excepție Deep Purple) și nici cea de arenă (excepție Megadeth și evenimentul de față).
Ei, și cu toate astea am decis să nu ratez Romanian Rock Meeting, nu pentru că e Romanian și nici fiindcă e Rock Meeting, ci pentru că Pain of Salvation. Puține formații au reușit să-mi dea dependență și să mă îmbolnăvească de-a dreptul [], iar Daniel Gildenlöw și a lui durere a salvării nu au avut nici o problemă din punctul ăsta de vedere. Formațiile din deschidere au fost pe de altă parte atât un prilej de încălzire pe frigul proaspăt lăsat în oraș cât și un fel de cireașă pe tort.
În deschidere au prestat Goodbye To Gravity, o formație de metal de aici din București. N-am fost nici impresionat nici dezamăgit, iar indivizii mi s-a părut că sună chiar promițător pe alocuri. La fel și White Walls, care m-au uns un pic la suflet cu câteva bucăți de prog și chiar cu unele ritmuri sincopate, à la Meshuggah. Mi s-a părut de asemenea interesant cum două formații de metal românesc destul de dur au putut să fie urmate de o formație finlandeză de prog, pe numele ei Von Hertzen Brothers. Pe aceștia din urmă i-am mai auzit doar în treacăt înainte de concert și am fost plăcut impresionat de prestația psihedelică până-n măduva sunetului. (mai mult…)
Universul Portal este cică un subset al celui în care se desfășoară și Half-Life, însă unul aproape disjunct, ba chiar aproape ortogonal, având în vedere că singurele legături se concretizează prin referințe vagi sau directe la Black Mesa și prin perpetuarea senzației de parodiere a tehnologiilor produse de aceștia. Personajul principal este o tipă care în primul joc nu-i nici prea-prea nici foarte-foarte, însă căreia între timp îi mai cresc oleacă sânii. Domnița noastră este ortogonală lui Gordon Freeman doar în privința genului, în rest fiind fix la fel de tăcută, iar costumul uber-ultra-bla din Half-Life e redus la o pereche de botoși care absorb foarte bine șocul căderilor. (mai mult…)