despre frică
vineri, 6 aug. 2010, 19:52
Frica e un lanț gros cu care sinele se leagă de el însuși pentru a se proteja de lume.
Astfel, obiectul fricii nu poate fi sinele (nu în mod direct), ci doar complementul său, lumea exterioară. La o primă vedere ea nu-i decât un mijloc de a amâna cu câteva zile inevitabilul, apoi cu încă câteva zile, până atunci când nu mai există zile, ci ore, apoi minute și tot așa până la acea perioadă infinitezimală de timp, atunci când ea încetează să mai existe.
Cu toate astea, la o confruntare ulterioară îți dai seama că trăirea asta complet irațională, gândul care nu ajunge să fie un gând propriu-zis, El e de fapt dușmanul. Te ține pe loc, la propriu sau la figurat, îți ucide orice inițiativă încă înainte să apuci să o exprimi, te paralizează. Frica este Dumnezeul tău, Demonul, Cel care îți suprimă conștientul.
Oricum ar fi, îți dai seama că nu îți poate fi frică de tine, cel ce te bagă încet dar sigur în pământ; cel mult de individul din oglindă.
Comentariile sunt dezactivate.
Comments
Yes, we can.
Cu siguranta ca putem 😀 E un lant cu care se leaga „de” el insusi sau „pe” el insusi? In orice caz, frica in mod normal e un simplu semnal de avertizare, nu un lant. Sigur ca poti ramane paralizat de diverse alarme, dar asta nu-i vina alarmelor cu siguranta si solutia tine de sine, nu de frica.
El pe el de el însuși, fără vreun fel de dubiu. 🙂
Frica normală este, cum zici, un semnal de avertizare. Frica ca caz patologic (cacofonie intenționată, mi-o asum) poate ajunge să se joace cu personalitatea individului în cele mai ciudate moduri.
[…] Ea însă face ca durerea să fie negativă, deci o „durere” în sensul clasic al cuvântului; cele două se amplifică reciproc printr-o buclă de reacție, crescând exponențial până la punctul critic. Însă toate acestea își pierd complet valoarea în acele momente când totul, plus sau minus, bine sau rău, plăcut sau neplăcut, se îmbină într-un ceva anume, ceva convulsiv ce îți topește eul, reducându-l la nimic. Nimic care la rândul lui încetează să conteze. Only great pain is, as the teacher of great suspicion, the ultimate liberator of the spirit. […]
[…] meditația luând în considerare o veche zicală, care sună cam așa: „Eu însumi sunt cel mai mare dușman al meu”. Ideile stau la baza a tot ceea ce înseamnă activitate antropică (și nu numai: […]
A bit of science on the subject: link.