duminică, 2 dec. 2012, 00:12
Am avut ocazia mai adineauri să citesc pe diagonală recenzia redactată de un anume Russ Allbery pe marginea unui roman vechi de aproape cincizeci de ani, mai exact Dune-ul lui Frank Herbert. Articolul mi se pare că tinde să descrie exhaustiv universul Dune așa cum este el prezentat în primul volum din seria Dune, ceea ce face scrierea lui Allbery una interesantă mai ales pentru cei ce au parcurs romanul cu ceva timp în urmă și vor să reintre în miezul universului. Cu toate astea pasajele critice ale articolului tind să aibă un „bias” destul de puternic. Să cităm două paragrafe relevante din acest punct de vedere:
Another major example of this, and one that I found more blatant, is that Herbert turns the Harkonnen into hissable, one-sided villains and uses some nasty stereotypes to do it. The insane torturer is consistently and repeatedly described as effeminate, fat is used as a marker of moral inferiority and evil, and the primary villain is homosexual and prefers drugged young male slaves. Here too, this sort of characterization short-cut was more common in 1965, but it’s not appealing and makes the (already rather camp) scenes set among the Harkonnen even less enjoyable.
Less clear-cut is the way women are handled throughout Dune. I do have to give Herbert some credit, particularly for the era in which he was writing. There are powerful female characters in Dune, including both Jessica and Alia, who have their own independent power and successfully pursue their own agendas throughout. The effectively all-female Bene Gesserit is a major political power in the story and is treated by the other players with respect as well as fear. But it’s hard not to also notice the general position of women as subservient to men, not only in the general culture of the Great Houses but also in the more positively-portrayed Fremen culture. Indeed, the subservience of women is even worse in Fremen culture, where they’re treated like property and where being killed by a woman is a sign of shame. Again, Herbert deserves some credit for doing better than a lot of 1960s fiction, but the sexism fairy has still been at work here.
Am mai citit în trecut prin varii analize sau pseudo-analize cum că lucrarea lui Herbert ar fi marcată de sexism. Argumentul mi se pare din capul locului defectuos, în principiu din cauza faptului că merge pe linia de gândire profund tâmpită a corectitudinii politice. În particular Allbery pleacă de la premisa că autorul ar fi un băiat de treabă fiindcă s-a inspirat din cultura arabă, ceea ce prinde bine mai ales în anii ăștia în care popoarele arabe sunt prost văzute pe plan mondial. Eu unul aș putea susține fix contrariul, anume că Fremenii sunt prezentați drept un popor barbar, ale căror unice valori sunt date de tradiția păstrată cu dârzenie de-a lungul generațiilor, și cam atât. Mai mult, aceiași Fremeni urăsc cu pasiune „cotropitorii”, care prin analogie ar fi „lumea civilizată” a zilelor noastre, fapt care se potrivește (întâmplător sau nu) foarte bine cu realitatea.
Altfel spus, ceea ce criticii sexismului din Dune nu înțeleg este faptul că Frank Herbert și-a conturat universul pe baza unor fapte obiective mai degrabă decât pe opinii []. Societatea fictivă a Fremenilor merge într-adevăr pe ideea că femeia este aservită bărbatului — ceea ce deloc întâmplător e adevărat și în lumea arabă a anului 2012 –, însă în același timp starețele Bene Gesserit sunt respectate și temute de către aceștia. De ce stau lucrurile așa? Păi pentru că naratorul omniscient le prezintă ca fiind astfel, punct. Orice altă conotație politică nu își are rostul aici.
Allbery uită în același timp că genurile Science Fiction și Fantasy sunt înrudite, ceea ce e cu atât mai adevărat în cazul universului Dune, care e umplut dintr-un capăt în altul cu misticism. Frank Herbert îmi pare că a plecat aici de la o premisă simplă, și anume că oricât de avansată ar fi tehnologia, religia [] nu are cum să moară, fapt care poate fi la fel de bine observat și în societatea contemporană, pentru că „Any sufficiently advanced technology is indistinguishable from magic” []. Ori o rațiune de a fi a celor două genuri e exact aceea că pot da naștere unor universuri în care totul este posibil, inclusiv societăți cu membri cărora li se rupe falusul de corectitudini politice.
În fine, autorul articolului comite două alte gafe. În primul rând se leagă de stilul narativ imprimat pe hârtie de către Frank Herbert, remarcă pe care eu ca cititor o găsesc inacceptabilă. E drept, stilul în care e scris Dune e unul cel puțin greu de urmărit, pe alocuri de-a dreptul criptic, dar ăsta e el și nici nu văd cum ar putea fi altul. Ba chiar îl îndemn pe Russ Allbery să rescrie Dune din ce perspectivă narativă dorește dânsul, să vedem cu toții dacă se descurcă mai bine, dacă își poate ridica lucrarea la măcar jumătate din nivelul originalului. Mă îndoiesc.
În al doilea rând criticul interpretează greșit textul afirmând că Harkonnenii sunt personaje profund negative, ceea ce e fals, ca și faptul că Fremenii sunt „the good guys”. Sigur, Glossu Rabban și Vladimir Harkonnen sunt niște monștri. Pe de altă parte Feyd-Rautha e prezentat drept un individ cel puțin inteligent iar Jessica, ea însăși un personaj așa-zis „pozitiv”, face parte din neamul Harkonnen. E destul ce clar faptul că Frank Herbert nu caută aici musai să creeze tabere disjuncte, ci mai degrabă să le întrețeasă undeva în cadrul planurilor Bene Gesserit, care din punctul ăsta de vedere mi se pare a fi o organizație mult mai „devious” decât Harkonnenii.
Morala ar fi aceea că e ușor pentru oricine să emită judecăți superficiale despre un text și autorul său. Sigur că Herbert a fost un sexist nenorocit pentru că nu a prezentat femeile Fremene drept amazoane țâțoase pline de independență — că doar în deșert acolo așa stau treburile, power to the women, nu alta –, iar universul său complet închipuit are de fapt hibe pentru că ne deranjează pe noi cutare aspect. Sigur că, însă în realitate lucrurile stau cu totul altfel decât dictează prejudecățile unui X sau Y oarecare.
frank herbert față cu sexismul
duminică, 2 dec. 2012, 00:12
Am avut ocazia mai adineauri să citesc pe diagonală recenzia redactată de un anume Russ Allbery pe marginea unui roman vechi de aproape cincizeci de ani, mai exact Dune-ul lui Frank Herbert. Articolul mi se pare că tinde să descrie exhaustiv universul Dune așa cum este el prezentat în primul volum din seria Dune, ceea ce face scrierea lui Allbery una interesantă mai ales pentru cei ce au parcurs romanul cu ceva timp în urmă și vor să reintre în miezul universului. Cu toate astea pasajele critice ale articolului tind să aibă un „bias” destul de puternic. Să cităm două paragrafe relevante din acest punct de vedere:
Am mai citit în trecut prin varii analize sau pseudo-analize cum că lucrarea lui Herbert ar fi marcată de sexism. Argumentul mi se pare din capul locului defectuos, în principiu din cauza faptului că merge pe linia de gândire profund tâmpită a corectitudinii politice. În particular Allbery pleacă de la premisa că autorul ar fi un băiat de treabă fiindcă s-a inspirat din cultura arabă, ceea ce prinde bine mai ales în anii ăștia în care popoarele arabe sunt prost văzute pe plan mondial. Eu unul aș putea susține fix contrariul, anume că Fremenii sunt prezentați drept un popor barbar, ale căror unice valori sunt date de tradiția păstrată cu dârzenie de-a lungul generațiilor, și cam atât. Mai mult, aceiași Fremeni urăsc cu pasiune „cotropitorii”, care prin analogie ar fi „lumea civilizată” a zilelor noastre, fapt care se potrivește (întâmplător sau nu) foarte bine cu realitatea.
Altfel spus, ceea ce criticii sexismului din Dune nu înțeleg este faptul că Frank Herbert și-a conturat universul pe baza unor fapte obiective mai degrabă decât pe opinii [i]. Societatea fictivă a Fremenilor merge într-adevăr pe ideea că femeia este aservită bărbatului — ceea ce deloc întâmplător e adevărat și în lumea arabă a anului 2012 –, însă în același timp starețele Bene Gesserit sunt respectate și temute de către aceștia. De ce stau lucrurile așa? Păi pentru că naratorul omniscient le prezintă ca fiind astfel, punct. Orice altă conotație politică nu își are rostul aici.
Allbery uită în același timp că genurile Science Fiction și Fantasy sunt înrudite, ceea ce e cu atât mai adevărat în cazul universului Dune, care e umplut dintr-un capăt în altul cu misticism. Frank Herbert îmi pare că a plecat aici de la o premisă simplă, și anume că oricât de avansată ar fi tehnologia, religia [ii] nu are cum să moară, fapt care poate fi la fel de bine observat și în societatea contemporană, pentru că „Any sufficiently advanced technology is indistinguishable from magic” [iii]. Ori o rațiune de a fi a celor două genuri e exact aceea că pot da naștere unor universuri în care totul este posibil, inclusiv societăți cu membri cărora li se rupe falusul de corectitudini politice.
În fine, autorul articolului comite două alte gafe. În primul rând se leagă de stilul narativ imprimat pe hârtie de către Frank Herbert, remarcă pe care eu ca cititor o găsesc inacceptabilă. E drept, stilul în care e scris Dune e unul cel puțin greu de urmărit, pe alocuri de-a dreptul criptic, dar ăsta e el și nici nu văd cum ar putea fi altul. Ba chiar îl îndemn pe Russ Allbery să rescrie Dune din ce perspectivă narativă dorește dânsul, să vedem cu toții dacă se descurcă mai bine, dacă își poate ridica lucrarea la măcar jumătate din nivelul originalului. Mă îndoiesc.
În al doilea rând criticul interpretează greșit textul afirmând că Harkonnenii sunt personaje profund negative, ceea ce e fals, ca și faptul că Fremenii sunt „the good guys”. Sigur, Glossu Rabban și Vladimir Harkonnen sunt niște monștri. Pe de altă parte Feyd-Rautha e prezentat drept un individ cel puțin inteligent iar Jessica, ea însăși un personaj așa-zis „pozitiv”, face parte din neamul Harkonnen. E destul ce clar faptul că Frank Herbert nu caută aici musai să creeze tabere disjuncte, ci mai degrabă să le întrețeasă undeva în cadrul planurilor Bene Gesserit, care din punctul ăsta de vedere mi se pare a fi o organizație mult mai „devious” decât Harkonnenii.
Morala ar fi aceea că e ușor pentru oricine să emită judecăți superficiale despre un text și autorul său. Sigur că Herbert a fost un sexist nenorocit pentru că nu a prezentat femeile Fremene drept amazoane țâțoase pline de independență — că doar în deșert acolo așa stau treburile, power to the women, nu alta –, iar universul său complet închipuit are de fapt hibe pentru că ne deranjează pe noi cutare aspect. Sigur că, însă în realitate lucrurile stau cu totul altfel decât dictează prejudecățile unui X sau Y oarecare.