spyked bricks in the wall

machinarium

Cei ce citeau spyked bricks in the wall și acum mai mult de trei ani își amintesc probabil cum m-am plâns eu în două rânduri (primul și al doilea) de faptul că tehnologia s-a culcat pe o ureche. În ciuda faptului că privirea mea de ansamblu este o idee mai optimistă acum – nu degeaba, ci fiindcă software-ul și hardware-ul evoluează totuși lent, dar simbiotic, către un mediu utilizabil -, există totuși un domeniu mă face și nu mă face fericit în același timp: jocurile pe calculator.

Nu-i deloc o noutate faptul că producția de jocuri s-a industrializat puternic, mergând fix în aceeași direcție ca și hollywood-ul. La fel ca în cazul cinefililor, iubitorii de jocuri ce pot fi caracterizate drept artă în sensul cuvântului tremură de fericire când apare ceva mai răsărit, care să nu fie prins în clișee vechi de 10-15 ani. Și aici salvarea este una singură, mică dar în același timp însemnată, anume filmul, respectiv jocul independent.

Există totuși două deosebiri între cele două. Prima este aceea că în timp ce filmul independent se bucură de o distribuție de obicei restrânsă, limitată doar la consumatorul informat, jocurile, oricum ar fi ele, sunt promovate mult mai ușor pe internet, într-o junglă unde poți nimeri mai ușor peste ceva bun. Acest argument e unul slab, înșelător, poate chiar fals, dar așa simt eu că merg lucrurile.

A doua deosebire este însă următoarea: jocul are la dispoziție un orizont artistic mult mai larg și în același timp poate fi dezvoltat mult mai eficient din punct de vedere tehnic. În ziua de astăzi se pot face cu ușurință jocuri de calitate la costuri de producție ce se pot limita la acelea a două-trei PC-uri ieftine, un sistem de operare plus uneltele de dezvoltare aferente, un abonament ieftin la Internet, pizza și coca-cola; și timp, firește, dar și acela poate fi folosit eficient, poate chiar mai eficient atunci când jocul e conceput de doi-trei programatori și doi artiști (muzician și designer grafic) decât în momentele când are zece departamente în spate. În schimb filmul e mult mai puternic constrâns de rigorile clasice când vine vorba de aspectul tehnic.

Îmi prezint scuzele pentru divagația de mai sus și trec la subiectul articolului, care însă ilustrează perfect ideea prezentată în paragrafele anterioare: Machinarium, un joc de aventură/puzzle conceput în întregime de o companie independentă (formată dintr-o o mână și-un picior de oameni) din Cehia, reușește să dea un jet imens industriei de jocuri, chiar dacă acest lucru nu se observă la prima vedere.

Deși nu e pusă în evidență, povestea jocului se dovedește a se încadra perfect în tipare, dar este în același timp suficient de bine concepută încât să servească drept suport pentru gameplay; este de fapt atât de simplă încât nu îi poți reproșa ceva. Pe scurt, un tânăr roboțel, îndrăgostit fiind, ca orice tânăr roboțel, de un alt tânăr roboțel – femelă însă, motiv pentru care o voi numi tânără roboțică -, trăiește bine mersi momente fericite de dragoste. Toate acestea până apar în scenă niște indivizi dubioși ce-i iau roboțica personajului nostru și o fac sclavă, iar pe el îl aruncă într-o groapă de gunoi la marginea orașului.

Astfel că roboțelul se trezește făcut bucăți într-o groapă de gunoi, de unde trebuie să-și croiască drum înapoi în orașul roboților, să le dea o mumă de bătaie dubioșilor – atât cât o putea, că deh, el e mic iar ei sunt mari -, să-și salveze prietena și să plece amândoi într-o vacanță în RoboHawaii et cetera et cetera. Atât doar că drumul e lung și întortocheat, moment în care intervine în scenă intelectul sclipitor al jucătorului, jucător ce are rolul de a-l ajuta pe robotul nostru tânăr și neprihănit să rezolve puzzle-urile ce i-or veni în cale.

Frumos, așa-i? Și simplu, nu? Păi chiar e simplu, fiindcă interfața constă într-un point and click foarte intuitiv, în care jucătorul manipulează obiecte (inclusiv pe robot, care-i la rândul lui un obiect cu ceva suflet), dezbină, îmbină, combină, îi ajută pe unii și îi îngroapă pe alții și așa mai departe, la fel ca-n viață. Materialul storcător de creier e prezent la fiecare pas și e deosebit de bine gândit în așa fel încât să fie intuitiv dar greu de rezolvat (mai ales spre sfârșit) și în același timp cât se poate de neplictisitor. Puzzle-urile pot fi alcătuite din folosirea anumitor obiecte, din probleme clasice îmbrăcate sub diverse forme sau chiar din mini jocuri de logică sau care necesită un pic de capacitate de reacție.

Bineînțeles, cei leneși pot apela la hint-uri, care sunt prezente în majoritatea locurilor, sau la un walkthrough care necesită jucarea unui mini-joc și care oferă de obicei o soluție completă legată de scena/locul unde e apelat. Personal, m-am folosit de walkthrough o dată sau de două ori pe parcursul jocului, iar atunci mi-am dat seama că nu ar fi fost nevoie de el.

Ce le pot reproșa celor ce au produs Machinarium e durata cam scurtă și încheierea un pic bruscă. În schimb, introducerea în atmosfera cyberpunk, un pic Fallout-iană, a jocului e făcută aproape instantaneu, începând cu muzica și continuând cu grafica, aceasta din urmă fiind în mare parte desenată de mână. Singura cerință de sistem e un calculator care să poată rula decent flash. Chiar și așa, am fost plăcut surprins să observ că jocul rupe procesorul mai puțin decât un film HD pe youtube.

Pentru a nu se complica prea tare cu firme mari de distribuție, producătorii oferă jocul spre download direct de pe site-ul propriu, printr-un reseller oarecare. „Pachetul” cuprinde variantele de Windows/Mac/Linux și un soundtrack, la un preț ce se învârte în jurul a 70RON la data scrierii articolului.

Alte imagini din joc: