spyked bricks in the wall

moon safari – [blomljud] (2008)

Moon Safari sunt o formație suedeză de rock progresiv. Aș putea să mă opresc aici, deoarece am mai scris despre formații suedeze, și în plus despre formații de rock progresiv neaoș [i] produs după 1990, formații cum ar fi Beardfish sau The Flower Kings. Se face că Tomas Bodin, clăparul acesteia din urmă, i-a descoperit la un moment dat pe cei de la Moon Safari și i-au plăcut, formația urmând apoi să lanseze trei albume, din care cel de-al doilea poartă numele [Blomljud], fiind poate cel mai marcant produs al lor de până acum.

Am căutat prin dicționare semnificația titlului – care titlu apropo, probabil v-ați dat seama că e în limba suedeză – și am găsit că „blomljud” e un cuvânt compus format din „blom”, care înseamnă „blossom”, adică floare, și „ljud”, adică „sunet”. De altfel floarea e unul din lait-motivele albumului, la fel cum sunt și magia, pădurea sau în general natura, succesul și civilizația (în contrast cu natura), însoțite de concepte precum succesiunea anotimpurilor sau cel de libertate. Recomand parcurgerea versurilor, care deși nu-s ieșite din comun, se așează foarte bine peste liniile melodice.

Apropo de flori, prologul albumului poartă numele Constant Bloom, un așa-zis „barbershop quintet” superb care exprimă lin două din temele melodice principale de pe [Blomljud]. Temele se repetă sub forme asemănătoare sau identice pe melodii precum Methuselah’s Children și Moonwalk, aceasta din urmă fiind în complet contrast cu melodia introductivă din punctul de vedere al interpretării; mă refer la faptul că Moonwalk e un instrumental în care temele melodice se împletesc cu înregistrări de la una din misiunile Apollo pe Lună. Altfel Methuselah’s Children e una din piesele centrale de pe primul disc, trecând ascultătorul printr-o serie de stări și variind tempo-ul și măsurile cam o dată la două-trei minute.

Bluebells e cealaltă melodie de pe discul unu care iese în evidență (dacă nu punem la socoteală Moonwalk). Armoniile vocale sunt extrem de bine realizate și aici, versurile făcând referințe către elemente ale naturii, printre care evident și zambilele sau ceva de genul. În rest o mare parte din referințele melodiei trimit la Beatles sau Yes, stil pe care nu l-am mai auzit de la Spock’s Beard încoace. Primul CD se încheie cu The Ghost of Flowers Past, o baladă progresivă compusă dintr-o temă care variază între oriental și pop, cu un mesaj melodic care personal mi se pare foarte consistent și bine pus la punct.

CD-ul doi începe cu o melodie care poartă numele fermei lui Max Yasgur, având o atmosferă pe măsură. Bag seama că Åkesson (Simon), Johansson și Sandström au vrut să înghesuie aici mai tot ce era la modă prin ’69, de la blues-ul lui Hendrix la The Who, Grateful Dead sau Neil Young. Yasgur’s Farm e urmată de Lady of the Woodlands, una din piesele ușoare foarte reușite ale albumului. Foarte posibil inspirată din folclorul suedez – la care recunosc că nu mă pricep deloc -, melodia prezintă povestea unui june care se îndrăgostește de o domniță, dar în aceeași noapte cam bé și o pune pe aceasta să îl ducă acasă. Întâmplarea face că bețivanul nostru nu-și mai amintește numele fetei, rămânând astfel în ploaie, cum s-ar zice.

A Tale of Three and Tree e altă piesă folk, de data aceasta o baladă care pare să povestească ceva basm. Urmează apoi Other Half of the Sky, care e melodia principală de pe al doilea disc și bucata epică de treizeci de minute, împărțită în trei, ba nu, patru alte bucăți mai mici. Tematica acesteia pare să se lege de o melodie de pe primul CD, In the Countryside, punând în antiteză elemente precum viața la oraș și cea de la țară, semnificația „vieții de succes” în ambele cazuri și așa-zisa „condiție a artistului” în acest context. Sunt reluate temele melodice de pe aproape toate melodiile albumului, de la Methuselah’s Children la Moonwalk, ajungând mai apoi pe scurt la cele de pe Constant Bloom și Bluebells. Acestea sunt îmbinate cu alte bucăți tematice și solo-uri care mai de care – și bineînțeles armonii vocale care lasă ascultătorul cu gura căscată -, făcând melodia un șir de orgasme pentru fanaticii de rock progresiv.

[Blomljud] se încheie cu o altă baladă folk, To Sail Beyond the Sunset, care face referință la povestea biblică a morții lui Matusalem și la mitul arcei lui Noe, expunând astfel sfârșitul „poveștii” ca pe un nou început. Epilogul e foarte bine plasat, lăsându-l pe meloman să-și tragă oleacă sufletul după melodia anterioară, care numai ușor de digerat nu-i, deși tema încheierii e din câte îmi dau seama nimic altceva decât o variație a introducerii de pe Other Half of the Sky, care face ea însăși referiri la diverse pasaje biblice.

M-am uitat de curiozitate și pe prograchives pentru a vedea care e părerea generală despre album, și deși în general nu dau ascultare „experților în muzici și alte arte”, trebuie să recunosc că da, [Blomljud] e o piesă de rezistență a rock-ului progresiv, în ciuda faptului că nu îi aduce nimic inovator acestuia din urmă. Acest aspect mi se pare până la urmă irelevant; oamenii au căutat să impresioneze printr-un mesaj pozitiv și printr-o grație cum nu prea se mai vede în muzica de astăzi, nu să găsească cine știe ce combinație de efecte, măsuri și game care să dea pe spate publicul [ii]. Mie personal a reușit să îmi placă foarte tare albumul și îl recomand oricui vrea să asculte muzică, indiferent că-i hipiot, metalist sau manelist.

1. Nefiind cazul Meshuggah și nici măcar al celor de la Pain of Salvation. Daniel Gildenlöw consideră PoS a fi un melanj de chestii diverse, nicidecum rock progresiv în sensul tradițional al cuvântului. [↩]
2. Lucru care până la urmă e extrem de greu de realizat, cu toată diversitatea muzicii vestice și orientale și toate cele. Spun asta pentru că întâmplător caut să analizez muzica pe care o ascult și din puncte de vedere precum cel tehnic sau al compoziției și am rămas ușor dezamăgit căutând ceva inovator în domeniul ăsta, inclusiv în genuri muzicale cum e jazz-ul. [↩]