evoluția interacțiunii om-calculator (iii)
duminică, 10 iun. 2012, 19:33
În încheierea episodului cu numărul doi al serialului „evoluția interacțiunii om-calculator” am promis că nu îl voi lăsa în pom pe acesta din urmă fără să vorbesc despre jocuri. Printr-o pură întâmplare am avut ocazia să citesc între timp un articol care întoarce Angry Birds pe toate părțile sale legate de utilizabilitate, interfață și design.
Adevărul exprimat în cadrul scrierii cu pricina este unul pe cât de simplu pe atât de neevident și sună cam așa: jocurile pe calculator [i] constituie în prezent apogeul interacțiunii om-calculator.
După cum spuneam și în articolele anterioare, de la Xerox și până la Apple mai nimeni din industrie nu s-a preocupat în mod special cu studiul asupra eficienței interacțiunii om-mașină. Windows a fost din punctul ăsta de vedere o varză completă o bună bucată de timp, Linux a fost mai mult sau mai puțin orientat pe interfețe textual-lingvistice iar Apple a fost mult timp la pământ din toate punctele de vedere. Drept urmare abia târziu companiile au început să se gândească cum să se inspire din PADD-urile din Star Trek, inspirație care a dat naștere PDA-urilor și apoi smartphone-urilor. (mai mult…)
- Când zic „calculator” mă refer de fapt la toate dispozitivele digitale interactive, adică inclusiv GameBoy, PlayStation sau iPhone. Prin „jocuri” înțeleg de fapt doar jocurile reușite din punct de vedere tehnic și artistic. [↩]
arjen anthony lucassen’s lost in the new real (2012)
L-am menționat pe Arjen Lucassen în mai multe rânduri în trecut, de exemplu când am discutat prima dată de Ayreon sau cu ocazia review-ului pe marginea Guilt Machine, sau cu ocazia analizei 01011001, sau când a venit vorba pe scurt de Star One. Fiecare proiect și fiecare album de pe fiecare proiect are specificul său, aceeași chestie aplicându-se și în cazul Lost in the New Real.
De exemplu majoritatea albumelor Ayreon sunt un fel de rock operatic, pe când Guilt Machine e o înșiruire de melodii care trimit către stări mai mult sau mai puțin negative, iar Star One e orientat mai mult spre metal. Toate au în comun faptul că abordează teme care se leagă de domeniul science fiction [i], iar Lost in the New Real continuă tradiția cu un concept destul de interesant.
Contextul spațio-temporal al albumului este situat undeva în Pământul viitorului, unde un anume domn L. e scos dintr-un container criogenic și trezit dintr-un somn care a început cândva prin secolul al XXI-lea. Se pare că domnul L. fusese pus acolo din cauza unei boli, boală pe care doctorii viitorului i-au vindecat-o în doi timpi și trei mișcări. Evident că L. al nostru e foarte dezorientat, astfel că pe marginea fiecărui episod din cadrul albumului se poate auzi vocea unui anume doctor Voight-Kampff (Rutger Hauer), care-i medicul terapeut al lui L., pus acolo să-i faciliteze adaptarea la Noul Real – sau cam așa ceva. (mai mult…)
- The Human Equation e singura excepție în sensul ăsta, deși o analiză mai atentă ar putea să releve contrariul. [↩]
breviar istoric intel (ii)
luni, 30 apr. 2012, 18:28
În cadrul articolului anterior rămăsesem pe undeva la Pentium, care spuneam că are pipeline superscalar, cache-uri de date și de instrucțiuni și așa mai departe. Să facem o pauză și să explicăm câteva din conceptele astea, pentru că sunt foarte importante pentru ceea ce a urmat după.
Pipeline-ul, adică pe românește banda de asamblare, e pe scurt transpunerea în calculatoare a ideii lui Henry Ford: luăm o problemă, o spargem în probleme seriale mai mici și punem entități separate să lucreze la fiecare (sub)problemă. Astfel soluția subproblemei 0 e transmisă către entitatea care se ocupă de subproblema 1, ieșirea lui 1 către 2 și tot așa. Avantajul acestei soluții e că dacă procesorul are două instrucțiuni consecutive de executat, pipeline-ul va putea executa – în cazul ideal – porțiuni din ele (de exemplu preluarea unei variabile din memorie și o adunare) în paralel.
Abordarea asta aduce cu ea și multe complicații în care nu vom intra aici, însă e interesant aspectul că dacă două instrucțiuni (consecutive sau nu) nu depind între ele, acestea pot ajunge să fie executate într-o ordine aleatoare. Drept urmare dacă există două benzi de asamblare distincte, procesorul va putea planifica instrucțiuni după o politică prestabilită. Ca fapt divers execuția out-of-order n-a fost inventată de Intel, ci de o (fostă) companie care avea în componență și un român, dar în fine, astea-s deja detalii. (mai mult…)
firefly
Firefly e brainchild-ul – pentru că dicționarul englez-român îmi traduce „brainchild” drept „creație”, translatare care îmi sună de-a dreptul fadă în raport cu originalul – unui anume Joss Whedon, care cică-i individul care a produs și „Buffy Vânătoarea de Vampiri”. Diferența între Buffy și serialul sus-menționat e că cel dintâi e un eșec care a durat șapte sezoane, pe când cel din urmă se dovedește a fi o reușită ce era cât pe aci să nu țină nici măcar unul, chit că paisprezece episoade nu-s tocmai un sezon întreg dacă nu punem la socoteală Serenity.
În Firefly speculăm, iar în Serenity aflăm de-a dreptul că acum ceva vreme – din perspectiva fictivă, care are loc cu vreo cinci sute de ani în viitor – o mulțime de nave au plecat de pe Pământul-care-a-fost către un alt sistem solar cu multe planete cu mulți sateliți, sistem pe care l-au populat. Singurele puteri majore rămase pe Pământ fuseseră China și Statele Unite, fapt ce vine drept justificare asupra faptului că în serial caucazienii vorbesc fără probleme mandarină, deși clar nu atât de fluent sau de des ca engleza yankeilor.
În sistemul ăsta nou s-au format de fapt alte două mari puteri, Alianța și Independenții, între care s-a iscat un război. Firește că Independenții, adică ăia rebeli, pierd. Episodul pilot începe chiar cu lupta din Serenity Valley, unde personajul principal al serialului, Malcom Reynolds, un sergent din armata Independenților, observă cum o ia pe coajă într-un mod maiestuos. Câțiva ani mai târziu omul nostru își cumpără o barcă spațială marca Firefly pe care o botează Serenity, căutându-și apoi un echipaj format dintr-un secund (de fapt o secundă afro-americană de mamă-mamă), un pilot, un mercenar, o curvă – pardon, escortă -, cărora li se alătură mai târziu un preot, un doctor și o nebună. (mai mult…)